Profesorul Ioan Neacşu, despre televiziune şi sănătate, la "Cultura sănă...

Profesorul Ioan Neacşu, despre credinţă şi sănătate, la "Cultura sănătăţii"

CENTENARUL UNEI REVISTE

     Acum o sută de ani, în mai 1915, apărea la Bacău revista „Orizonturi noi”, o publicație modestă, de formatul unui caiet școlar, dedicată mai ales tinerilor, „care, recunoscând că niciodată nu vor vedea orizonturi noi naturale, se vor resemna căutând orizonturi noi imaginative, dar cu putere de realizare în domeniul culturii”, așa cum spunea George Bacovia, inițiatorul acestei reviste, în articolul program. Nu a reușit poetul să tipărescă mai mult de trei numere, în mai, iunie și iulie, dar acestea sunt importante mai ales pentru faptul că ele găzduiesc opt texte semnate de George Bacovia. Peste mulți ani, în 1929-1930, poetul a realizat o nouă serie a revistei, de data asta la București. Aici publică două dintre cele mai importante poezii ale sale, „Cu voi” și „Liceu”, iar în editura cu același nume, „ORIZONTURI NOI”, își tipărește cel de al treilea volum de poezii, ”Cu voi”, București, 1930.

Au trecut anii, George Bacovia a intrat în Panteonul literaturii române, dar cele două reviste inițiate de el, „Ateneu” și „Orizonturi noi”, au reapărut în Bacăul postbelic în condiții total diferite. Despre seria nouă a revistei „Ateneu”, Wikipedia scrie: „Abia în 1964, câțiva tineri scriitori băcăuani, grupați în jurul lui Radu Cârneci, au reușit să convingă autoritățile comuniste să aprobe reînființarea revistei. Astfel, pe data de 22 august 1964 a apărut numărul pilot al seriei noi. De atunci, publicația a apărut fără întrerupere. Astăzi este editată, lunar, de către Consiliul Județean Bacău și este susținuta de sponsori locali.”

Istoria seriei noi a revistei „Orizonuri noi” e mai complicată. În 1980, când „autofinanțarea” făcuse „Ateneul” trimestrial și datorită austerității impuse orice inițiativă culturală era privită ca o inutilitate, ca să nu spun chiar ca o diversiune, am încercat să fac o revistă școlară care să ducă mai departe revista lui Bacovia. Tovarășii de la partid nici nu au vrut să audă de ”Orizonturi noi”, li se părea de-a dreptul subversiv. Până la urmă au acceptat, dar fără „noi”, e bine doar „orizonturi”. Am zis ca ei, altfel nu primeam aprobarea, apoi am realizat trei numere, apariții anuale, dar doar două sunt tipărite, numerele 1 și 3, nr.2 a apărut dactilografiat. Acum, când vreau să realizez o ediție „anastatică” a revistei în varianta ei școlară, am ezitat dacă să cuprind și cele două numere apărute sub cenzură. În fiecare există câteva texte de propagandă, fără de care revista nu putea să apară.  Marea majoritate a textelor, poezii, proză, articole de știință, au însă un mesaj care trece dincolo de conjunctura nenorocită în care au apărut.

În 1994 am reluat revista în noile condiții, în libertatea condiționată, uneori chiar bine supravegheată sau manipulată de după decembrie 1989. Revista ar fi dorit să fie o expresie a societății civile care se construiește încă din școală. Inițiasem Societatea Culturală a Elevilor și Profesorilor din liceu, am organizat chiar un Forum al Asociațiilor Școlare, la Valea Budului, forum care a avut doar o ediție, apoi a fost, subtil, sabotat chiar de Inspectoratul Școlar. Revista însă a mers, a apărut anual până la pensionarea mea, apoi a mai realizat două numere Silvia Chesaru, un număr aniversar Roxana Roșu, iar Petru Heisu un număr de patru pagini dedicat sfințirii capelei din incinta liceului. Am dublat revista de o editură, cum a făcut Bacovia în 1930, unde au apărut câteva cărți, printre care și ediția a II-a a cărții mele „Introducere în poezie – o estetică in nuce”.

Acum, la centenarul revistei  lui George Bacovia, am hotărât să realizez o ediție anastatică a revistei școlare, de fapt o ediție „simili”, deoarece folosesc imprimanta și calculatorul. Din păcate, actuala conducere a liceului este indiferentă, dacă nu chiar ostilă față de inițiativa mea. Voi realiza totuși această lucrare în format PDF, pentru care nu am nevoie de finanțare, iar dacă se vor găsi elevi care de-a lungul anilor au semnat, chiar s-au format în această revistă, iar acum doresc volumul realizat de mine pe hârtie, le pun la dispoziție varianta electronică pentru tipărie.

Ioan NEACȘU

Bacău, mai 2015   

Discriminarea ateului

         Domnul Emil Moise, profesor de "ateism ştiinţific" din Buzău şi membru al unei asociaţii numite "Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă", se simte discriminat pentru faptul că în şcoala în care învaţă fiica lui sunt icoane. Mai precis, el crede că fiica lui este agresată vizual de prezenţa icoanei în sala de clasă. Culmea este că nici fiica, nici soţia nu reclamă acest lucru, ba mai mult, fiica are nota zece la religie. Mi-am zis că se face prea multă gălăgie pentru un gest  penibil al unui cititor de filosofie căruia i s-a urcat materialismul ateist la cap. Ar trebui compătimit, nu făcut în toate felurile, cum se întâmplă de ceva vreme în presă. Dorind să aflu totuşi ce fel de asociaţie este aceea în numele căreia vorbeşte buzoianul discriminat, am intrat pe internet şi m-am îngrozit: gestul domnului Moise este mult mai grav şi face parte dintr-un plan deosebit de periculos. Societatea cu pricina s-a înfiinţat acum doi ani cu scopul precis de a împiedica proiectul construirii Catedralei Patriarhale, scop atins! Este singura sa activitate până acum, dar probabil că are "proiecte" pe mulţi ani înainte. Această campanie este deci al doilea atac la adresa poporului român. Tovarăşi în această luptă diabolică împotriva credinţei creştine sunt câteva zeci de organizaţii ateiste, din Europa, din Anglia ceva mai multe, din SUA, dar majoritatea ateiştilor americani sunt în California! Acum doi ani, când a luat fiinţă, "Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă" număra 22 de membri. Am fost surprins când am citit numele unor personalităţi cunoscute, ca Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei, Smaranda Enache, Dan Petrescu, Mircea Toma, Daniel Vighi, Vasile Dem Zamfirescu. Recenta petiţie a profesorului din Buzău este semnată cam de aceiaşi, dar de data asta în numele unor ONG-uri, pentru a da o greutate mai mare demersului său. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin preşedintele său, pe nume Csaba Asztalos, a admis cererea de a fi scoase icoanele din sălile de clasă, apelând în acest sens la MEC. Domnul ministru, fricos, a înaintat cererea spre soluţionare Parlamentului. Ca şi cum ar fi ceva de soluţionat, ca şi cum nu-i clar ca bună ziua caracterul neconstituţional (v. art. 30 cu privire la dreptul la opinie), ca să nu mai vorbim de caracterul cu adevărat criminal al unui asemenea demers.

         Îmi amintesc o întrunire a Consiliului Naţional al Alianţei Civice care s-a ţinut la Iaşi cu scopul de a susţine candidatura domnului Simirad la primăria municipiului. Am citit atunci un apel în care solicitam preoţilor să dăruiască icoane şcolilor, să se facă deschiderea anului şcolar cu un Te Deum, să se introducă religia ca obiect de studiu şi să se revină la comemorarea eroilor neamului în ziua de Înălţare. Acest apel a fost adoptat în unanimitate, toţi eram conştienţi de faptul că renaşterea României trebuia să înceapă cu renaşterea spirituală, că după o jumătate de secol de "ateism ştiinţific" este obligatorie revenirea credinţei în şcoli. Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei, Smaranda Enache, personaje importante în conducerea Alianţei Civice, au fost de acord cu apelul adoptat la Iaşi, n-au protestat atunci, nici în deceniul care a trecut. Ce le veni să semneze această oroare acum, alături de asociaţia Accept, pe care o înţeleg, deoarece lupta ei cu pretinsa discriminare a homosexualilor seamănă  cu lupta domnului Moise pentru a nu mai fi discriminaţi ateii? Dar domnul Cristian Pîrvulescu? Ce are "Pro Democraţia" cu iconoclastia? Dar doamna Renate Weber?

         Poate ar trebui să discutăm serios despre discriminare, deoarece în numele unei idei în fond juste multe prostii se pot face. Exagerarea drepturilor minorităţilor de tot felul duce la un fel de tiranie a minoritarilor. Aşa-i în America, dar fie la ei ! Homosexualii nu se mulţumesc doar cu faptul de a fi toleraţi, ei vor să devină toţi oamenii homosexuali! Ateii nu se mulţumesc doar cu faptul că sunt toleraţi, ei vor să devină toţi oamenii atei. Am găsit pe internet un "studiu" al domnului Emil Moise tot atât de amplu cum este cel despre icoane, în care abordează o altă marotă a "egalitariştilor": egalitatea femeii cu bărbatul. Mi-am amintit că m-am crucit acum câteva săptămâni, când am aflat că s-au cheltuit milioane de euro pentru a se face o traducere a Sfintei Scripturi "corectă" din punctul ăsta de vedere, adică printre apostoli să fie şi o femeie, eventual prostituată, şi un homosexual, iar "Tatăl nostru", care încă din invocare produce o gravă discriminare, să înceapă astfel: "Tatăl nostru şi mama noastră..."! Dumnezeu să mă ierte că pun pe hârtie asemenea blestemăţii, dar vreau să demonstrez faptul că ori avem de-a face cu un atac foarte violent la adresa valorilor noastre spirituale, bine pus la punct, ori este vorba despre o imensă prostie care obţine o reducere la absurd a unei idei juste în fond, aceea a dreptului fiecărui minoritar de a nu fi discriminat.

         Când văd ura "ateului" discriminat împotriva credincioşilor, bătrânul "liber cugetător" mi se pare de-a dreptul blajin...

28 nov. 2006

Acest articol a fost scris acum zece ani, dar rămâne actual. Există o internațională a ateilor, sau poate sunt organizații sataniste, eu am găsit chiar o hartă pe internet. Este un subiect de investigat! Republic azi acest text, deoarece va fi invitat domnul Moise la Realitatea TV să combată orele de religie din școală și vreau ca telespectatorii să știe cu cine au de-a face.

Un eseu de acum treizeci de ani

Paradoxul lui Pahonțu

G. Călinescu scrie în celebra sa istorie, tranșant, că „Gorila” este „scrierea cea mai rea a lui Liviu Rebreanu, făcută din logodne, nunți, prânzuri, unde lume multă se adună și vorbește fără înțeles adânc.” („Istoria...”, ed. Al. Piru, p.786). Nici alți critici literari nu au întâmpinat mai cald romanul lui Liviu Rebreanu. Pompiliu Constantinescu, deși îi dedică o cronică amplă, își exprimă suficiente rezerve, iar Șerban Cioculescu respinge romanul deoarece nu găsește în el „fresca socială” pe care o așteaptă. Mulți văd în „Gorila” un roman cu cheie, doar Perpessicius observă că autorul „stilizează istoria politică a ultimilor douăzeci de ani”, deci că nu face pamflet, cu trimiteri la persoane. De fapt însuși Liviu Rebreanu afirmase într-o mărturie publicată în „România” (I.13, din 14 iun. 1938): „Am început să scriu la romanul Gorila acum cinci ani. Cartea are un subiect ingrat. Gorila nu este un personagiu propriu-zis, ci simbolizează pacostea care a fost pentru țara noastră politica. E adevărat că evenimentele m-au ajuns din urmă întratâta, încât s-ar putea spune – de cei care nu știu de câtă vreme lucrez la această carte – că e vorba de un roman de actualitate, de un roman „cu cheie”.(...) Nu am urmărit și nu am descris fapte întâmplate. Am aruncat sute de pagini, din cele ce puteau fi înțelese ca niște raportări la viața de la noi”.

Rebreanu lucra la acest roman nu de cinci ani, cum spune, ci de prin             1912-1916, de când datează primele proiecte. Ca orice ardelean dezgustat de politicianismul „regățean”, el încearcă să abordeze problema, dar își dă seama că politicianismul este un fenomen care, abordat superficial, nu poate da pe plan artistic decât un pamflet. O experiență o face cu „Plicul” (1923), apoi angajarea în marile romane sociale, adevărată frescă la care raportează atât de inoportun Gorila Șerban Cioculescu și mai târziu Lucian Raicu, îl îndepărtează de proiect. Când reia, autorul își propune ca Răcaru (eroul din Jar, ziaristul care în Gorila e Pahonțu) să moară împușcat de o doamnă ale cărei scrisori a vrut să le publice pentru a-i compromite soțul (ediția Gheran, vol.9, pp. 580, 606). Subiectul fusese însă folosit de Camil Petrescu în Jocul ielelor.

Conform altui proiect, romanul s-ar fi deschis cu o recepție în care s-ar fi vorbit despre „cinematograf, democrație, bârfeli, politică internă, partide, umanitarism, Franța, - Oh, comunismul!” și s-ar fi închis cu o recepție asemănătoare în care     s-ar fi vorbit despre „radio, sport, dictatură, autoritate, disciplină, Garda de Fier, naționalism, Germania, Italia, noua alianță, ura (împotriva) comunismului” (ed. cit., vol.9, pp.580-581, 601, 612-614). Recunoaștem un element caracteristic al structurii compoziționale a marilor romane sociale rebreniene. Într-o notă la roman, autorul scrie: „Un deputat, la cameră interpelând, atrage atenția guvernului asupra dezordinilor provocate de legionari prin masacruri de gorilă – brutalitatea ridicată la rang de lege. Ne întoarcem la epoca de piatră. Interpelatorul e urât ca o gorilă. De aici își atrage porecla de gorilă în presa legionară”(ed. Cit, vol.9, p.616).

Liviu Rebreanu a gândit deci inițial epic ideea principală a romanului, aceea că totalitarismul fascist este tot atât de inuman ca și politicianismul pseudodemocrat. Vedem însă că au fost abandonate și intrigile epice, și structurile compoziționale care trimiteau la romanul-frescă, și soluțiile epice notate de-a lungul anilor. Ideea de mai sus este păstrată, însă introdusă în dialog, ca un fel de concluzie: când Barbu Dolinescu face un violent rechizitoriu stării politice din România, profund viciată de fanariotism, și încheie cu o utopie politică cvasireligioasă, arătând că „astfel neamul românesc va respira în sfârșit scăpat din îmbrățișarea monstruoasă a gorilei politice”, Teofil Drugeanu îi replică: „- Adică înlocuiești o gorilă cu altă gorilă.(...) În fond, tot politică faci, numai vrei s-o botezi altfel. Nu va fi gorilă, ci... un animal mai simpatic pentru imaginația mulțimii” (ed. Cit, vol.10, p.94).

De ce autorul renunță la romanul social, la fresca atât de solicitată de Șerban Cioculescu, pentru soluția blamată de G. Călinescu, a unui roman în care lume multă se adună la prânzuri, logodne etc. și discută?

Într-un interviu acordat lui Al. Sahia, Liviu Rebreanu spune: „...vreau să încerc o factură nouă de roman. Nădăjduiesc că voi reuși” (în „Vremea”, IV, 212, 8 nov. 1931, p.7). Această „nouă factură” de roman era romanul politic (cf. Extras din Jurnal, în ed. cit., vol. 10, p.424) pe care îl vedea, just, ca pe un roman-eseu, în care personajele sunt, ca-n dialogurile lui Platon, voci ale scriitorului, inconsistente epic, urmărind doar dialectica ideilor. Editorul Nicolae Gheran  observă chiar că „...gândurile atribuite lui Pahonțu le regăsim în propriul jurnal al scriitorului” (ed. cit., Studiul întroductiv la vol. 10, p XXXV). Dezamăgirea criticilor care au discutat romanul vine din această neînțelegere a faptului că Liviu Rebreanu a dorit să depășească romanul epic obiectiv, în care crease capodopere, desfășurând pe o tramă epică exterioară – sau poate mai degrabă contrapunctică! – discursul său politic, rod al unei meditații de-a lungul a două decenii.

Pahonțu este un intelectual cu aversiune față de politică: „... și-a luat cu brio doctoratul cu o teză despre „Crima politică”. A reînceput scrisul. Literatura și critica nu-l mai interesau decât ca gimnastică spirituală. Avusese revelația între timp că politica este esența vieții și punea politica mai presus de orice alte preocupări. Totuși a continuat și literele,  chiar și-a luat licența, dar numai așa, ca să mai aibă o diplomă și mai ales pentru că n-avea ce face. A încercat să activeze în vreo două partide, căutând să-și câștige galoanele prin luptă directă pe teren. A trebuit să renunțe. Bucătăria politicii de partid i se părea ucigătoare pentru elanurile intelectuale.” (ed. cit., p.34). El totuși îi spune lui Barbu Dolinescu: „Politica e arta de a prevedea, de a crea și de a ferici un popor sau lumea întreagă” (p.78). Paradoxal, e împotriva politicii, dar nu poate exprima acest protest decât implicându-se în politică. Paradoxul este și al lui Liviu Rebreanu, și al oricărui intelectual autentic din epocă. Constantin Rotaru, Teofil Drugeanu, Titu Herdelea, profesorul Cumpănașu sunt intelectuali care își pun problema relației cu politicul, pe care îl discută din perspectiva etică și filosofică oferită de cultură. Titu Herdelea, ziarist care-și respectă independența față de politică, îi reproșează lui Pahonțu: „...și de tine mă mir, că ești băiat superior. Iar te-ai apucat de politică? ...E oribilă! Nu face de noi!”(p.37).

Avocatul Constantin Rotaru este „idealist”, autorul îi rezumă astfel gândurile: „Politica e arta vieții și trebuie să urmeze sinuozitățile ei, nu să se pietrifice ori să se repete stereotipic. (...)Niciodată n-a vrut să-și examineze serios situația politică de frică să nu-și piardă idealismul. El, spre deosebire de alții, credea că e obligat să dea ceva țării, nu să ceară sau să primească. N-a cerut niciodată nimic, dar nici nu i s-a oferit...”(p.51).

Locul intelectualului într-un partid politic este de „rezervă”. El conferă partidului legitimitate prin autoritatea sa morală și culturală, dar „șeful”, pretextând că e „prea bun”, îl ține departe de posturile de decizie. Chiar când este ministru, este „fără portofoliu”. Nu-i greu de observat cauza: dacă ar avea acces la decizie, ar aplica programul, ori regula de aur a demagogiei politice este ca guvernarea să fie exact inversă programului.

Într-o convorbire cu Barbu Dolinescu, Toma Pahonțu face diferența dintre politicul văzut ca o dimensiune a existenței și politica făcută de partidele care se succedau la putere: „...judecând obiectiv, nu e posibil să condamni politica în sine, ca atare. Până la un punct politica se confundă cu viața însăși. Un popor nepolitic e un organism mort.”(p.86). Ideea este susținută și de profesorul Cumpănașu, cu argumente istorice: „Excrescențele vieții politice, cum sunt la noi și aiurea, care dezgustă pe mulți, în special pe oamenii dintr-o bucată, nu trebuie aruncate în sarcina politicei.(...) Noi, popor latin, avem în sânge pasiunea politică. Strămoșii noștri de la Tibru au fost mari războinici, dar tot atât de mari și în politică. De multe ori politica e mai tare decât războiul”(p.87).

Democrația burgheză, care l-a revoltat pe Liviu Rebreanu încă la sosirea în țară prin demagogia și fanariotismul ei, este sever criticată. Toma Pahonțu spune: „Politicianul român trebuie să fie lichea sau licheluță, altfel rămâne diletant”(p.41), iar Constantin Rotaru face o întreagă analiză a pseudodemocrației: „Democrația integrală e o utopie și aiurea, darmite la noi unde religia abuzului, moștenire de la tiraniile trecutului, e singura cu trecere adevărată. Democrația trebuie temperată și dirijată după climatul fiecărei țări. Fiindcă democrația, ca și temelia ei, libertatea, presupune cetățeni care întâi știu să-și îndeplinească perfect datoriile către colectivitate și numai pe urmă își exercită drepturile. Legea trebuie să fie lege și pentru cel care o face, ca și pentru cel care o sufere. Noi avem legile cele mai liberale și mai umanitare din lume, copiate firește de la alții. Le-am adoptat lesne, fiindcă știm că tot nu le aplicăm. Mai bine am avea legi mai puține și mai puțin moderne care să se aplice sever de sus până jos și să facă adevărată educație cetățenească. Asta ar fi prima treaptă a democrației adevărate”(p.124). Însuși autorul descrie campania electorală în tonalități acide: „Cu cât campania electorală se apropia de sfârșit, cu atât lupta se întețea între diferite partide și grupări. O încleștare de patimi mărunte, după programul tradițional, zguduia țara de la un capăt la altul, până în cele mai ascunse cătunuri. Cetele de agenți propovăduiau pe toate glasurile ura și disprețul unora împotriva celorlalți. Se defăima tot cu aceeași ușurință cu care se făgăduia tot pentru a ameți marea mulțime de alegători nepricepuți și a le smulge voturile”(p.254). Tonul caragialesc nu ne miră, Pahonțu era un admirator al „Scrisorii pierdute”, ca și autorul care îi face pe eroi să se întâlnească la un spectacol cu celebra comedie, pe care el însuși a parafrazat-o în „Plicul”.

Teofil Drugeanu, în opoziție cu fanatismul lui Barbu Dolinescu, dar și cu analiza rece, obiectivă a lui Constantin Rotaru, trăiește drama înțelegerii situației politice catastrofale în care se află țara. El exclamă: „Eu nu pot lua în glumă lucrurile care privesc soarta țării mele. Tocmai pentru că le-am zeflemisit mereu, am ajuns în halul în care suntem. Excesul de zeflemea și de șmecherie ne-a adus aici...”(p.85). Într-o discuție aprinsă cu Toma Pahonțu, Teofil prevede pericolul fascismului și relevă caracterul tot atât de demagogic al „naționalismului cu pumnii în piept”, ca și al „falsei democrații”, cum le numea Liviu Rebreanu pe cele două „gorile”: „ Cum, linia românească e sinonimă cu linia tiraniei și a robiei? Adică e românesc să răpești drepturile abia câștigate ale celor mulți și să-i asuprești în favoarea câtorva care se declară cu de la sine putere conducătorii neamului fără să-i fi ales nimeni și fără să-și fi dovedit aptitudinile? Dar dacă acest fel de românism e numai o platformă nouă de parvenire pentru cei ce n-au putut reuși cu mijloacele cele vechi? Dacă Dinu Păturică se bate în piept acuma cu românismul ca să-și umple buzunarele, în loc să înșele și să lingușească pe un stăpân oarecare ca odinioară? Nu e mai criminal arivistul care abuzează de sentimentele cele mai sfinte ale neamului?”(p.179). Totuși, în fața pericolului fascist, Teofil consideră preferabilă pseudodemocrația de până atunci: „Avem azi o tiranie minoră care se mai sfiește de nelegiuirile prea mari. Pentru noi un sistem autoritar ar însemna cea mai oribilă tiranie totalitară.(...) Răstimpul vacanței politicii criticiste, care fatal nu produce ci numai consumă cultură, prin însăși esența lui e dușmanul culturii, fiindcă cultura fără critică nu se poate concepe...”(p.89).

Totalitarismul de tip fascist este prezentat prin persoana lui Barbu Dolinescu; el își expune concepția clar, fără echivoc, militărește: „Noi avem un crez simplu și sfânt: un neam, o țară, un rege.(...) Credința noastră nu admite critică și nici discuție. Unde începe discuția, încetează credința și mai ales puterea ei.(...)Noi suprimăm oratoria. Discutăm în comenzi, ca la armată... Am făcut un decalog în care am cuprins toate datoriile unui frate de cruce. Numai datorii, vezi, nu drepturi.”(pp. 160, 161, 162). Profesorul Cumpănașu avertizează, din perspectiva unei experiențe istorice multimilenare: „...prin violență, chiar și numai verbală, nimic trainic nu se clădește.”(p.328). Când Toma Pahonțu vrea să spună că, în virtutea principiului său de neînregimentare, nu-și poate da adeziunea la organizația lui Barbu Dolinescu, acesta îi răspunde, scurt: „Dar nici noi nu te-am primi, chiar dacă ai dori. Vezi cât de franc sunt? Cum nu vom primi niciodată nici un politician, fiindcă politicianul nu poate fi, organic și biologic, sincer și statornic, mai ales când e intelectual. Politicianul, ca și intelectualul, e gata oricând să trădeze”(p.162).

Ce înseamnă pentru o organizație teroristă „trădare”? Înseamnă tocmai dreptul la opinie, criticismul unei democrații reale, calități inalienabile ale intelectualului, care nu poate „să discute în comenzi”, cum pretinde Barbu Dolinescu.

Toma Pahonțu este asasinat pentru crima de a fi iubit o femeie, nici măcar pentru un delict de opinie politică, dovadă a faptului că terorismul totalitar este antiumanist, viața particulară a omului, iubirea, libertatea fiind delicte de neiertat. Constantin Rotaru, în cuvântul său la procesul asasinatului, condamnă violența și antiumanismul terorii totalitare: „Numai niște minți strâmbe pot categorisi drept trădare părăsirea unei păreri și adoptarea alteia. (...) Numai un suflet de fiară poate socoti ca o faptă vrednică uciderea unui om numai pentru că părerile lui momentane nu-i sunt plăcute, că scriitorul care nu perseverează în ideile pe care le vrea dânsul trebuie suprimat ca un câine de pripas...Politica poate să fie de folos progresului omenirii, poate să servească înălțarea unui neam.(...) Dar când politica ajunge să argumenteze cu bâta și să convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i sucești gâtul repede, altfel distruge țara!”(p.388).

Care este atitudinea autorului? Ce răspuns dă el dramaticei întrebări cu care se confrunta Europa: „Încotro? Spre democrație, sau spre fascism?”(ed. cit. Studiu introductiv la vol.10, p.XX). Evident, între o gorilă și altă gorilă nu-i de ales. Poziția omului Liviu Rebreanu în acești ani este de refuz al politicului, deși va fi trăit și el paradoxul lui Toma Pahonțu. Prin vocea unui prim-ministru, personaj al romanului, autorul scoate din domeniul politicului cultura: „Ei bine, eu nu văd foloasele etatizării culturii și sunt francamente ostil unei propagande oficiale în materia aceasta. Pentru politică, da, dar asta se poate face cu mijloacele actuale. Artele însă și literatura și știința trebuie să rămâie libere, independente, ca să poată înflori. Statul nu produce decât lucruri hibide când se amestecă în cultură...”(p.275).

Era vorba de cultura al cărui reprezentant eminent era Liviu Rebreanu însuși.

Notă: Eseul Paradoxul lui Pahonțu, datat 27 noiembrie 1985, a apărut abia în aprilie 1990 în revista CATEDRA cu supratitlul „Pagini cenzurate” și cu următoarea explicație:

 ”Acest eseu, citit la Bacău cu ocazia Centenarului Liviu Rebreanu, în 1985, nu a putut fi tipărit în Tribuna de Augustin Buzura, nici în România literară de Mircea Iorgulescu. Dacă în urmă cu cinci ani lectura lui într-o sală înghețată la propriu și la figurat a reprezentat un act de curaj, publicarea acestui text în condițiile campaniei electorale este o chestiune de conștiință.” Era vorba de campania electorală care a instaurat pentru mulți ani criptocomunismul în fruntea țării. Din nefericire, scrierea mea rămâne încă îngrozitor de actuală...