Paradoxul
lui Pahonțu
G. Călinescu scrie în celebra sa istorie,
tranșant, că „Gorila” este „scrierea cea mai rea a lui Liviu Rebreanu, făcută
din logodne, nunți, prânzuri, unde lume multă se adună și vorbește fără înțeles
adânc.” („Istoria...”, ed. Al. Piru, p.786). Nici alți critici literari nu au
întâmpinat mai cald romanul lui Liviu Rebreanu. Pompiliu Constantinescu, deși
îi dedică o cronică amplă, își exprimă suficiente rezerve, iar Șerban
Cioculescu respinge romanul deoarece nu găsește în el „fresca socială” pe care
o așteaptă. Mulți văd în „Gorila” un roman cu cheie, doar Perpessicius observă
că autorul „stilizează istoria politică a ultimilor douăzeci de ani”, deci că
nu face pamflet, cu trimiteri la persoane. De fapt însuși Liviu Rebreanu afirmase
într-o mărturie publicată în „România” (I.13, din 14 iun. 1938): „Am început să
scriu la romanul Gorila acum cinci
ani. Cartea are un subiect ingrat. Gorila nu este un personagiu propriu-zis, ci
simbolizează pacostea care a fost pentru țara noastră politica. E adevărat că
evenimentele m-au ajuns din urmă întratâta, încât s-ar putea spune – de cei
care nu știu de câtă vreme lucrez la această carte – că e vorba de un roman de
actualitate, de un roman „cu cheie”.(...) Nu am urmărit și nu am descris fapte
întâmplate. Am aruncat sute de pagini, din cele ce puteau fi înțelese ca niște
raportări la viața de la noi”.
Rebreanu lucra la acest roman nu de cinci ani, cum
spune, ci de prin 1912-1916, de când datează primele proiecte.
Ca orice ardelean dezgustat de politicianismul „regățean”, el încearcă să
abordeze problema, dar își dă seama că politicianismul este un fenomen care,
abordat superficial, nu poate da pe plan artistic decât un pamflet. O
experiență o face cu „Plicul” (1923), apoi angajarea în marile romane sociale,
adevărată frescă la care raportează atât de inoportun Gorila Șerban Cioculescu și mai târziu Lucian Raicu, îl
îndepărtează de proiect. Când reia, autorul își propune ca Răcaru (eroul din Jar, ziaristul care în Gorila e Pahonțu) să moară împușcat de
o doamnă ale cărei scrisori a vrut să le publice pentru a-i compromite soțul
(ediția Gheran, vol.9, pp. 580, 606). Subiectul fusese însă folosit de Camil
Petrescu în Jocul ielelor.
Conform altui proiect, romanul s-ar fi deschis cu
o recepție în care s-ar fi vorbit despre „cinematograf, democrație, bârfeli,
politică internă, partide, umanitarism, Franța, - Oh, comunismul!” și s-ar fi
închis cu o recepție asemănătoare în care
s-ar fi vorbit despre „radio,
sport, dictatură, autoritate, disciplină, Garda de Fier, naționalism, Germania,
Italia, noua alianță, ura (împotriva) comunismului” (ed. cit., vol.9,
pp.580-581, 601, 612-614). Recunoaștem un element caracteristic al structurii
compoziționale a marilor romane sociale rebreniene. Într-o notă la roman,
autorul scrie: „Un deputat, la cameră interpelând, atrage atenția guvernului
asupra dezordinilor provocate de legionari prin masacruri de gorilă –
brutalitatea ridicată la rang de lege. Ne întoarcem la epoca de piatră.
Interpelatorul e urât ca o gorilă. De aici își atrage porecla de gorilă în
presa legionară”(ed. Cit, vol.9, p.616).
Liviu Rebreanu a gândit deci inițial epic ideea
principală a romanului, aceea că totalitarismul fascist este tot atât de inuman
ca și politicianismul pseudodemocrat. Vedem însă că au fost abandonate și
intrigile epice, și structurile compoziționale care trimiteau la
romanul-frescă, și soluțiile epice notate de-a lungul anilor. Ideea de mai sus
este păstrată, însă introdusă în dialog, ca un fel de concluzie: când Barbu Dolinescu
face un violent rechizitoriu stării politice din România, profund viciată de
fanariotism, și încheie cu o utopie politică cvasireligioasă, arătând că
„astfel neamul românesc va respira în sfârșit scăpat din îmbrățișarea
monstruoasă a gorilei politice”, Teofil Drugeanu îi replică: „- Adică
înlocuiești o gorilă cu altă gorilă.(...) În fond, tot politică faci, numai
vrei s-o botezi altfel. Nu va fi gorilă, ci... un animal mai simpatic pentru
imaginația mulțimii” (ed. Cit, vol.10, p.94).
De ce autorul renunță la romanul social, la fresca
atât de solicitată de Șerban Cioculescu, pentru soluția blamată de G.
Călinescu, a unui roman în care lume multă se adună la prânzuri, logodne etc.
și discută?
Într-un interviu acordat lui Al. Sahia, Liviu
Rebreanu spune: „...vreau să încerc o factură nouă de roman. Nădăjduiesc că voi
reuși” (în „Vremea”, IV, 212, 8 nov. 1931, p.7). Această „nouă factură” de
roman era romanul politic (cf. Extras din Jurnal, în ed. cit., vol. 10, p.424) pe care îl vedea, just, ca pe
un roman-eseu, în care personajele sunt, ca-n dialogurile lui Platon, voci ale
scriitorului, inconsistente epic, urmărind doar dialectica ideilor. Editorul
Nicolae Gheran observă chiar că „...gândurile
atribuite lui Pahonțu le regăsim în propriul jurnal al scriitorului” (ed. cit.,
Studiul întroductiv la vol. 10, p XXXV). Dezamăgirea criticilor care au
discutat romanul vine din această neînțelegere a faptului că Liviu Rebreanu a
dorit să depășească romanul epic obiectiv, în care crease capodopere,
desfășurând pe o tramă epică exterioară – sau poate mai degrabă contrapunctică!
– discursul său politic, rod al unei meditații de-a lungul a două decenii.
Pahonțu este un intelectual cu aversiune față de politică:
„... și-a luat cu brio doctoratul cu o teză despre „Crima politică”. A
reînceput scrisul. Literatura și critica nu-l mai interesau decât ca gimnastică
spirituală. Avusese revelația între timp că politica este esența vieții și
punea politica mai presus de orice alte preocupări. Totuși a continuat și
literele, chiar și-a luat licența, dar
numai așa, ca să mai aibă o diplomă și mai ales pentru că n-avea ce face. A
încercat să activeze în vreo două partide, căutând să-și câștige galoanele prin
luptă directă pe teren. A trebuit să renunțe. Bucătăria politicii de partid i
se părea ucigătoare pentru elanurile intelectuale.” (ed. cit., p.34). El totuși
îi spune lui Barbu Dolinescu: „Politica e arta de a prevedea, de a crea și de a
ferici un popor sau lumea întreagă” (p.78). Paradoxal, e împotriva politicii,
dar nu poate exprima acest protest decât implicându-se în politică. Paradoxul
este și al lui Liviu Rebreanu, și al oricărui intelectual autentic din epocă.
Constantin Rotaru, Teofil Drugeanu, Titu Herdelea, profesorul Cumpănașu sunt
intelectuali care își pun problema relației cu politicul, pe care îl discută
din perspectiva etică și filosofică oferită de cultură. Titu Herdelea, ziarist
care-și respectă independența față de politică, îi reproșează lui Pahonțu:
„...și de tine mă mir, că ești băiat superior. Iar te-ai apucat de politică?
...E oribilă! Nu face de noi!”(p.37).
Avocatul Constantin Rotaru este „idealist”,
autorul îi rezumă astfel gândurile: „Politica e arta vieții și trebuie să
urmeze sinuozitățile ei, nu să se pietrifice ori să se repete stereotipic.
(...)Niciodată n-a vrut să-și examineze serios situația politică de frică să
nu-și piardă idealismul. El, spre deosebire de alții, credea că e obligat să
dea ceva țării, nu să ceară sau să primească. N-a cerut niciodată nimic, dar
nici nu i s-a oferit...”(p.51).
Locul intelectualului într-un partid politic este
de „rezervă”. El conferă partidului legitimitate prin autoritatea sa morală și
culturală, dar „șeful”, pretextând că e „prea bun”, îl ține departe de
posturile de decizie. Chiar când este ministru, este „fără portofoliu”. Nu-i
greu de observat cauza: dacă ar avea acces la decizie, ar aplica programul, ori
regula de aur a demagogiei politice este ca guvernarea să fie exact inversă
programului.
Într-o convorbire cu Barbu Dolinescu, Toma Pahonțu
face diferența dintre politicul văzut ca o dimensiune a existenței și politica
făcută de partidele care se succedau la putere: „...judecând obiectiv, nu e
posibil să condamni politica în sine, ca atare. Până la un punct politica se
confundă cu viața însăși. Un popor nepolitic e un organism mort.”(p.86). Ideea
este susținută și de profesorul Cumpănașu, cu argumente istorice:
„Excrescențele vieții politice, cum sunt la noi și aiurea, care dezgustă pe
mulți, în special pe oamenii dintr-o bucată, nu trebuie aruncate în sarcina
politicei.(...) Noi, popor latin, avem în sânge pasiunea politică. Strămoșii
noștri de la Tibru au fost mari războinici, dar tot atât de mari și în
politică. De multe ori politica e mai tare decât războiul”(p.87).
Democrația burgheză, care l-a revoltat pe Liviu
Rebreanu încă la sosirea în țară prin demagogia și fanariotismul ei, este sever
criticată. Toma Pahonțu spune: „Politicianul român trebuie să fie lichea sau
licheluță, altfel rămâne diletant”(p.41), iar Constantin Rotaru face o întreagă
analiză a pseudodemocrației: „Democrația integrală e o utopie și aiurea,
darmite la noi unde religia abuzului, moștenire de la tiraniile trecutului, e
singura cu trecere adevărată. Democrația trebuie temperată și dirijată după
climatul fiecărei țări. Fiindcă democrația, ca și temelia ei, libertatea,
presupune cetățeni care întâi știu să-și îndeplinească perfect datoriile către
colectivitate și numai pe urmă își exercită drepturile. Legea trebuie să fie lege
și pentru cel care o face, ca și pentru cel care o sufere. Noi avem legile cele
mai liberale și mai umanitare din lume, copiate firește de la alții. Le-am
adoptat lesne, fiindcă știm că tot nu le aplicăm. Mai bine am avea legi mai
puține și mai puțin moderne care să se aplice sever de sus până jos și să facă
adevărată educație cetățenească. Asta ar fi prima treaptă a democrației
adevărate”(p.124). Însuși autorul descrie campania electorală în tonalități
acide: „Cu cât campania electorală se apropia de sfârșit, cu atât lupta se
întețea între diferite partide și grupări. O încleștare de patimi mărunte, după
programul tradițional, zguduia țara de la un capăt la altul, până în cele mai
ascunse cătunuri. Cetele de agenți propovăduiau pe toate glasurile ura și
disprețul unora împotriva celorlalți. Se defăima tot cu aceeași ușurință cu
care se făgăduia tot pentru a ameți marea mulțime de alegători nepricepuți și a
le smulge voturile”(p.254). Tonul caragialesc nu ne miră, Pahonțu era un
admirator al „Scrisorii pierdute”, ca și autorul care îi face pe eroi să se
întâlnească la un spectacol cu celebra comedie, pe care el însuși a
parafrazat-o în „Plicul”.
Teofil Drugeanu, în opoziție cu fanatismul lui
Barbu Dolinescu, dar și cu analiza rece, obiectivă a lui Constantin Rotaru,
trăiește drama înțelegerii situației politice catastrofale în care se află
țara. El exclamă: „Eu nu pot lua în glumă lucrurile care privesc soarta țării
mele. Tocmai pentru că le-am zeflemisit mereu, am ajuns în halul în care
suntem. Excesul de zeflemea și de șmecherie ne-a adus aici...”(p.85). Într-o
discuție aprinsă cu Toma Pahonțu, Teofil prevede pericolul fascismului și
relevă caracterul tot atât de demagogic al „naționalismului cu pumnii în
piept”, ca și al „falsei democrații”, cum le numea Liviu Rebreanu pe cele două
„gorile”: „ Cum, linia românească e sinonimă cu linia tiraniei și a robiei?
Adică e românesc să răpești drepturile abia câștigate ale celor mulți și să-i
asuprești în favoarea câtorva care se declară cu de la sine putere conducătorii
neamului fără să-i fi ales nimeni și fără să-și fi dovedit aptitudinile? Dar
dacă acest fel de românism e numai o platformă nouă de parvenire pentru cei ce
n-au putut reuși cu mijloacele cele vechi? Dacă Dinu Păturică se bate în piept
acuma cu românismul ca să-și umple buzunarele, în loc să înșele și să
lingușească pe un stăpân oarecare ca odinioară? Nu e mai criminal arivistul
care abuzează de sentimentele cele mai sfinte ale neamului?”(p.179). Totuși, în
fața pericolului fascist, Teofil consideră preferabilă pseudodemocrația de până
atunci: „Avem azi o tiranie minoră care se mai sfiește de nelegiuirile prea
mari. Pentru noi un sistem autoritar ar însemna cea mai oribilă tiranie
totalitară.(...) Răstimpul vacanței politicii criticiste, care fatal nu produce
ci numai consumă cultură, prin însăși esența lui e dușmanul culturii, fiindcă
cultura fără critică nu se poate concepe...”(p.89).
Totalitarismul de tip fascist este prezentat prin
persoana lui Barbu Dolinescu; el își expune concepția clar, fără echivoc,
militărește: „Noi avem un crez simplu și sfânt: un neam, o țară, un rege.(...)
Credința noastră nu admite critică și nici discuție. Unde începe discuția,
încetează credința și mai ales puterea ei.(...)Noi suprimăm oratoria. Discutăm
în comenzi, ca la armată... Am făcut un decalog în care am cuprins toate
datoriile unui frate de cruce. Numai datorii, vezi, nu drepturi.”(pp. 160, 161,
162). Profesorul Cumpănașu avertizează, din perspectiva unei experiențe
istorice multimilenare: „...prin violență, chiar și numai verbală, nimic
trainic nu se clădește.”(p.328). Când Toma Pahonțu vrea să spună că, în
virtutea principiului său de neînregimentare, nu-și poate da adeziunea la
organizația lui Barbu Dolinescu, acesta îi răspunde, scurt: „Dar nici noi nu
te-am primi, chiar dacă ai dori. Vezi cât de franc sunt? Cum nu vom primi
niciodată nici un politician, fiindcă politicianul nu poate fi, organic și
biologic, sincer și statornic, mai ales când e intelectual. Politicianul, ca și
intelectualul, e gata oricând să trădeze”(p.162).
Ce înseamnă pentru o organizație teroristă
„trădare”? Înseamnă tocmai dreptul la opinie, criticismul unei democrații
reale, calități inalienabile ale intelectualului, care nu poate „să discute în
comenzi”, cum pretinde Barbu Dolinescu.
Toma Pahonțu este asasinat pentru crima de a fi
iubit o femeie, nici măcar pentru un delict de opinie politică, dovadă a
faptului că terorismul totalitar este antiumanist, viața particulară a omului,
iubirea, libertatea fiind delicte de neiertat. Constantin Rotaru, în cuvântul
său la procesul asasinatului, condamnă violența și antiumanismul terorii
totalitare: „Numai niște minți strâmbe pot categorisi drept trădare părăsirea
unei păreri și adoptarea alteia. (...) Numai un suflet de fiară poate socoti ca
o faptă vrednică uciderea unui om numai pentru că părerile lui momentane nu-i
sunt plăcute, că scriitorul care nu perseverează în ideile pe care le vrea
dânsul trebuie suprimat ca un câine de pripas...Politica poate să fie de folos
progresului omenirii, poate să servească înălțarea unui neam.(...) Dar când
politica ajunge să argumenteze cu bâta și să convingă cu revolverul, atunci
trebuie să-i sucești gâtul repede, altfel distruge țara!”(p.388).
Care este atitudinea autorului? Ce răspuns dă el
dramaticei întrebări cu care se confrunta Europa: „Încotro? Spre democrație,
sau spre fascism?”(ed. cit. Studiu introductiv la vol.10, p.XX). Evident, între
o gorilă și altă gorilă nu-i de ales. Poziția omului Liviu Rebreanu în acești
ani este de refuz al politicului, deși va fi trăit și el paradoxul lui Toma
Pahonțu. Prin vocea unui prim-ministru, personaj al romanului, autorul scoate
din domeniul politicului cultura: „Ei bine, eu nu văd foloasele etatizării
culturii și sunt francamente ostil unei propagande oficiale în materia aceasta.
Pentru politică, da, dar asta se poate face cu mijloacele actuale. Artele însă
și literatura și știința trebuie să rămâie libere, independente, ca să poată
înflori. Statul nu produce decât lucruri hibide când se amestecă în
cultură...”(p.275).
Era vorba de cultura al cărui reprezentant eminent
era Liviu Rebreanu însuși.
Notă:
Eseul Paradoxul lui Pahonțu, datat
27 noiembrie 1985, a apărut abia în aprilie 1990 în revista CATEDRA cu
supratitlul „Pagini cenzurate” și cu următoarea explicație:
”Acest eseu, citit la Bacău cu ocazia
Centenarului Liviu Rebreanu, în 1985, nu a putut fi tipărit în Tribuna de Augustin Buzura, nici în România literară de Mircea Iorgulescu.
Dacă în urmă cu cinci ani lectura lui într-o sală înghețată la propriu și la figurat
a reprezentat un act de curaj, publicarea acestui text în condițiile campaniei
electorale este o chestiune de conștiință.” Era vorba de campania
electorală care a instaurat pentru mulți ani criptocomunismul în fruntea țării.
Din nefericire, scrierea mea rămâne încă îngrozitor de actuală...
