Totul
Au trecut trei decenii de când apărea, cu acest titlu
controversat, deoarece se bănuia o aluzie politică, volumul
definitoriu pentru poezia lui Mircea Cărtărescu. Citiți la
întâmplare o pagină din acest volum, apoi citiți o pagină din
„Solenoid”, impresionantul text de peste 800 de pagini. Veți
vedea că nu s-a schimbat aproape nimic. Autorul se autopastișează
la infinit. De altfel, de la poemele din 1980 până la „epopeea”
de zece ani mai târziu, Levantul, Mircea Cărtărescu s-a dovedit a
fi un maestru al parodiei, deci nu-i de mirare că se și
autoparodiază. Este ăsta un defect? Dimpotrivă, poate chiar
această labirintică imagine a lumii este, precum în cartea
infinită a lui Borges, viziunea lui Cărtărescu asupra lumii. El
scrie o carte de nisip, care nu are început, nici sfârșit. ”Poți
privi lumea ca pe-o enigmă, ca pe un labirint, ca pe o întrebare
care cere imperios un răspuns. Sau ca pe-o cutie de puzzle plină de
piese amestecate.” (282) spune el, căutând o metodă de abordare
a „totului”.
Eu aș denumi acest tip de scriere „fractalică”. Așa cum se
întâmplă în geometria fractalică, unde matematicienii văd în
multiplicarea formelor însăși legea după care a fost elaborată
infinita ființă a lumii, prin „auto-asemănare”, concept
fundamental în geometria fractalică. În anii 70 Benoit Mandelbrot
își pune problema reprezentării matematice a formelor de viață,
a naturii care nu ține seama de figuri geometrice și cifre. Vrea să
găsească o ordine a haosului și constată calitatea repetitivă a
naturii, o iterație care în geometria fractalilor se traduce prin
„auto-asemănare”. Și Mircea Cărtărescu ambiționează să
construiască un model al lumii. El încearcă să descrie
„teseractul” , o imagine a lumii cu patru dimensiuni, dar nu cred
că reușește; eu, unul, nu am înțeles nimic. Abia sfântul
Google, printr-o animație, mi-a arătat ce este acela, dar tot nu am
putut să-mi imaginez lumea așa cum vrea să sugereze autorul. Mai
bine acceptăm modelul potrivit căruia a patra dimensiune este cea
ondulatorie, așa cum scrie mai recent Gheorghe Parascan, cu atât
mai mult cu cât în gândirea românească există precedente:
Vasile Conta, Ștefan Odobleja. Dacă însă acceptăm că imensul
text al „Solenoidului” este o descriere fractalică a lumii,
totul capătă sens, cel puțin pentru mine.
Prin metoda fractalică autorul vrea să realizeze un model al
lumii. Reușește, oare? „Și sunt pentru a doua oară ales pentru
că, altfel decât viespea sau crustaceul, pot gândi în spațiul
logic și pot construi machete ale lumii în care să
mă mișc la scară redusă și virtual, pe când brațele și
picioarele mele se mișcă în inconcevabila (sic!) lume reală.”
(99) I-a ieșit „macheta”?
Lumea lui Mircea Cărtărescu fiind infinită, orice abordare a ei,
deci și aceasta, este fragmentară, un comentariu cu pretenții de
exhaustivitate ar depăși cu mult cele 800 de pagini ale textului și
ar fi nu doar prolix, ci mai ales inutil.
Prima și poate cea mai evidentă observație pe care o putem face
este aceea că autorul stăpânește un vocabular nu doar bogat și
variat, ci mai ales spectaculos. Cititorul este fascinat de sarabanda
cuvintelor, de amestecul de termeni științifici din domenii foarte
diferite, de cuvinte rare, necunoscute chiar specialiștilor în
entomologie, anatomie sau fizică, amestecate cu multe cuvinte
inventate, într-un joc de puzzle care-l încântă în primul rând
pe autor. Uneori îi place un cuvânt atât de mult, încât îl
repetă supărător, ca de exemplu „hialin”, dar cine stă să
caute asemenea noduri în papură? Uriașul text de care vorbim
reprezintă în primul rând o performanță stilistică, mai exact
lexicală.
Nu voi povesti „romanul”, ar fi ca și cum aș rezuma o
enciclopedie. Voi încerca, totuși, o aproximativă descriere a lui.
Autorul dezvoltă motivul dublului, sau al gemenilor, într-o
structură asemănătoare grădinii cărărilor care se bifurcă.
Personajul narator este supraviețuitorul unei perechi de gemeni.
După experiența penibilă a lecturii unui poem într-un cenaclu,
dintre calea gloriei literare și cea a unei cariere obscure de
profesor la o școală de cartier, o alege pe cea de a doua. Între
soție și amantă, o alege tot pe a doua. În final, între Operă
și Copil, alege Copilul. Pe această canava autorul brodează sute
de poeme, narațiuni, eseuri, viziuni SF, sute de pagini onirice care
ajung în pragul patologicului, totul având ca fundal un București
terifiant, cunoscut de altfel cititorului din alte proze ale lui
Mircea Cărtărescu. ”Bucureștiul este orașul cel mai trist de pe
fața pământului, (...) orașul care să ilustreze cel mai pregnant
destinul uman: oraș al ruinei, al decăderii, al bolilor, al
molozului și al ruginii” (127). Nici pădurea nu-i văzută mai
frumos: lume de putregaiuri, flori „flasce și dezgustătoare”,
păianjeni cât șobolanii etc. (440 ș.u.). Putem vorbi de un
„mizerabilism” sui generis, un
fel de realism oribil/penibil/magic/fantastic. „Ce este realitatea?
se întreabă autorul. Ce motor visceral și metafizic (sic!)
convertește obiectivul în subiectiv?”(555). Filosofări de genul
ăsta sunt peste tot, ba chiar se vorbește de o „cârtiță
metafizică”(566), autorul își dă cu părerea în cele mai
variate probleme, de la onirologie (580 ș.u.), la sexologie(589
ș.u.).Iubirea nu există, e numai sex. Relația cu Irina este pur
sexuală, povestitorul nu-i capabil să treacă dincolo de
realitate(cap.25), nimic nu ajunge în spiritual:
„Atunci, lângă ea și, prin voiajul mental, în lumea fără
spațiu și timp a voluptății nelimitate, paradis infernal și iad
celest, am avut deodată un orgasm neasemuit, ca deschiderea bruscă
în craniu a unei inflorescențe scelerate și sublime. Am știut
atunci că nu există cu adevărat nici eu, nici voință, nici
rațiune, nici piele și nici organe interne, că dincolo de iluzia
lor e o lume sculptată-n plăcere, plăcere pură, ca o izbucnire
orbitoare dincolo de care nu mai e nici măcar nimic.” (359)
„Plăcere pură”, fără bucurie! „Marele critic”, adesea
invocat în text, după ce formulează o serie de rezerve în cronica
pe care o dedică „romanului”, mărturisește că i-a plăcut
doar o scenă erotică în... imponderabilitate! O fi, e bine scrisă,
dar...„și ce dacă”? Autorul nu transcende realitatea pe care o
inventează cu atâta obstinație morbidă. „Imposibilul concept de
realitate” (427) cuprinde cartierul fantastic-sordid, fauna
grotescă a școlii, apoi feed-back-urile din copilărie, din
sanatoriul TBC, morga, experiențele de la Mina Minovici, orori cum
ar fi experimentarea morții prin spânzurare...o „realitate”
fantasmagorică, din care autorul vrea să evadeze, deoarece este
devorat de frică: „...chinul cel mai mare și mai greu de îndurat
este frica”(384), spune el. Paginile de satiră socială,
„șopârlele” anticomuniste sunt penibile, așa cum sunt și
demonstrațiile împotriva morții, a bolii, a durerii etc., iar
calambururi gen sectă/insectă sunt
la nivel de cenaclu școlar. Autorul trece astfel prin lumea
caleidoscopică a cartierului în care trăiește în căutarea unui
numitor comun și-l găsește în frică. Frica
viscerală, paradoxală produsă de durere, al cărei simbol curios
este... scaunul stomatologic! Această frică îl face pe eroul
narator să strige după ajutor
pe mai mult de zece pagini, performanță caligrafică posibilă doar
datorită calculatorului, un strigăt deznădăjduit care poate fi
explicat doar prin „auto-asemănarea” fractalică, nu este o
simplă repetiție! Omul este într-o închisoare de piele, însăși
lumea este o imensă închisoare, din care trebuie să evadezi:
„O astfel de pagină aș vrea să
fie scrierea asta, una dintre miliardele de piei de om scrise cu
litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi. Anonimă
și la fel cu toate celelalte. Căci anomaliile mele, oricât sunt de
neobișnuite, nu umbresc anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în
piele.” (279). Naratorul este categoric: „...ceea ce noi toți
căutăm din chiar clipa în care ne naștem este ieșirea din
închisoarea sinistră a lumii.” (455)
Planul de evadare, vag și confuz,
amestec de SF și blasfemii pseudo-religioase, se aplică în final,
dar evadarea este spre nicăieri. Scrierea este nu doar blasfematoare
– naratorul devine un microorganism care ajunge în lumea
microscopică unde trăiește o parodie a vieții lui Iisus! - dar și
lipsită în totalitate de transcendent, fie și demonic! Până și
maestrul său mărturisește în cronica din „România literară”
că a rămas, după lectura maraton, „sur sa soif”!
De ce? Vorba lui Horațiu: „...se
screme muntele mare...”
Cum este posibil ca această
construcție impresionantă, remarcabilă în multe privințe, dar și
inegală, să eșueze lamentabil? Părerea noastră este că-i
lipsește transcendentul. „Solenoid” este o construcție doar
artistică, fără estetic, fără acea calitate a artei, dar și a
realității, care ne dă nouă, oamenilor, sentimentul veșnicului,
al nelimitatului, al propriei noastre nemuriri. Dincolo de „totul”,
în „Solenoid” este nimicul-nimic, nici măcar neantul. Am
parcurs, deci, de-a lungul a peste opt sute de pagini, un uriaș, de
multe ori fascinant, Kitsch!
Ioan NEACȘU
Bacău, 5 sept.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu