Despre
plagiat
Două mari categorii de hoții
intelectuale au ajuns în atenția opiniei publice din România în ultimul timp:
„doctoratele” plagiate ale mai multor pseudointelectuali cu funcții politice și
„lucrările științifice” elaborate de unii pușcăriași pentru a obține – conform
legii! – o diminuare a pedepsei. Politicienii au rămas cu acest complex al
doctoratului de pe vremea Elenei Ceaușescu, prima „acad. dr. ing.” fără școală. Țin minte că în anii 70
activiștii de partid, mai ales secretarii, deveneau doctori pe bandă rulantă,
cu doctorate plătite sau chiar făcute de subalterni profesioniști „la ordin”.
Cum activiștii de acum nu-s mai breji decât cei despre care vorbesc, este
normal să procedeze la fel. Cât îi privește pe chiriașii pușcăriilor, ei au
exploatat o lege făcută probabil „cu dedicație”, ba chiar au obținut un plus de
„calificare”, învățând cum se face și un furt intelectual. Aceste două fenomene
cu care se confruntă acum societatea românească sunt o consecință a faptului că
scara valorilor este mai bulversată decât era în epoca de aur, că anomia care
domină societatea face ca să nu mai putem deosebi valoarea autentică de
pseudovalori.
Ce este, în fond, un plagiat?
„Specialiștii” care se pronunță acum pe diferite lucrări suspectate de plagiat
pun în paralel pagini întregi din lucrările respective și din alte cărți scrise
de autori reputați. A transcrie în propria lucrare un text de aiurea este
automat un plagiat? Dar se știe, „cărțile din cărți se fac”! Celebra Istorie a lui G. Călinescu are pe mai mult de jumătate din pagini texte și
fotografii alese de autor cu grijă, chiar punerea în pagină a fost
supravegheată atent de marele critic, astfel încât o altă ediție, cea a lui Al.
Piru, este de fapt o altă carte! Există o artă a citării, un text poate fi
citat pentru a ilustra o idee, sau pentru a o susține, așa zisele „citate de
autoritate”. Evident, textul trebuie citat, nu strecurat hoțește în propriul
text, dar de când cu intertextualitatea, a cita fără să faci trimiterea
bibliografică obligatorie a devenit ceva normal. Pentru o lucrare științifică
problema adevărată este: ce aduce nou în domeniu? Cu riscul de a fi prea
didactic, să dau aici niște definiții pe care le învață orice student în anul
întâi, la „tehnica muncii intelectuale”. Rezumatul
este redarea pe scurt a conținutului unei lucrări, recenzia este un rezumat însoțit și de comentariul, punctul de
vedere al autorului, referatul este
rezumarea mai multor lucrări pe o temă dată, iar lucrarea științifică este un referat care conține și o contribuție
originală a autorului la tema respectivă. O teză de doctorat este o lucrare științifică,
deci dincolo de bibliografie, de tehnica citatului, de stil, ea trebuie să
aducă ceva nou în domeniul de cercetare. Nu orice carte, despre fotbal sau
despre sfinți, este o lucrare științifică. Dacă lucrarea respectivă se prezintă
drept teză de doctorat, ea trebuie făcută sub îndrumarea unui savant în
domeniul de cercetare abordat. Doctorandul trebuie să fie discipolul unui
Maestru! Felul în care se atribuie acum titlul de „doctor” duce în derizoriu o
instituție care de-a lungul secolelor a însemnat consacrarea cuiva într-un
domeniu științific.
Iată de ce mai important decât bibliografia
este Maestrul, cel care garantează pentru discipol că este un demn urmaș.
Discipolul trebuie să fie mândru că este urmașul unui savant ilustru, iar
Maestrul trebuie să fie sigur că Opera sa este continuată de un adevărat
Doctor. Mi-e groază să dau nume de doctori și de maeștri din lumea noastră
politică!
Internetul face ca informația să nu mai poată fi controlată. Poți copia
o lucrare de la un capăt la altul și nimeni să nu observe. Când un elev venea
la școală cu o lucrare evident copiată, eu chiar îl lăudam, spuneam că lucrarea
este foarte bună, apoi îl rugam să o expună liber în fața clasei, să învețe și
ceilalți. Evident, nu mai putea scoate un cuvânt, deorece nici nu a citit-o
cînd a descărcat-o de pe internet. Ce-ar fi dacă l-am ruga pe domnul Copos să
țină o conferință pe o temă de istorie medievală?
În domeniul cercetării științifice nu un text copiat este plagiatul cel
mai rău, ci furtul unei idei, pe care să o dezvolți apoi sub semnătura ta. Este
celebru exemplul psihologiei consonantiste a lui Ștefan Odobleja, de unde preia
o idee pe care o dezvoltă Norbert Wiener, considerat creatorul ciberneticii. Eu
însumi am avut surpriza neplăcută să văd că Gerard Genette dezvoltă în „Opera
artei” vol.I: „Imanență și transcendență”, p.27 și următoarele, o idee din
cartea mea „Introducere în poezie”, ba chiar nu se jenează să reproducă o
schemă fără să citeze sursa. Asta e! Cărțile din cărți se fac...
Ioan NEACȘU
10 feb. 2016
