UN AN NOU !

În anul care trece am făcut un experiment tipografic. Am scos pe hârtie una dintre cele patrusprezece cărți scrise până acum și am avut surpriza să constat că mulți cititori abia când au văzut cartea de hârtie au observat că exist. Cartea se numește „Oglinda retrovizoare” și a apărut la editura Vicovia, redactor fiind Viorel Cucu, directorul editurii. Anul care vine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi continua să tipăresc ceea ce deja am scris și se află în spațiul virtual, „Școala românească” , o carte cu eseuri despre școală, care nu cred că va fi prea corectă politic, dar este punctul meu de vedere în dezbaterea anunțată. Acuma scriu la un volum de estetică, am și „butonat” zece pagini(!). Dacă va fi gata până la toamnă, promit să nu-l mai las doar pe internet.

La mulți ani!

OUL DOGMATIC

„Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”

Ion Barbu: „Oul dogmatic”

Nu mi-am propus aici să comentez poemul lui Ion Barbu. De altfel, așa cum voi spune mai încolo, comentariul nici nu este posibil, iar un pseudo-comentariu, cum se face la școală, este inutil. Dacă vreți, totuși, o glosare foarte inteligentă și erudită pe marginea acestui poem, citiți excelentă monografie a lui Theodor Codreanu (ed. „Curtea veche”, 2011). Ceea ce îmi propun eu aici este însă ca prin analogii să găsesc în simbolurile barbiene chiar o estetică a operei de artă (nu-i o tautologie!), să fac o deosebire între „artistic” și „estetic” în opera de artă, apoi să văd cum este receptată opera de artă.

Oul ca simbol al misterului facerii lumii este vechi. Vorbind despre „Oul dogmatic”, Ion Rotaru citează un poem din „Upanișade” intitulat chiar „Oul cosmic”. În sculptura sa „Începutul lumii”, Brâncuși realizează un analogon al Cosmosului despre care poetul american Ezra Pound spunea: „…trebuie să reținem faptul că Brâncuși avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitație terestră, o formă atât de liberă în propria ei viață ca aceea a geometriei analitice. Și dovada că a reușit această experiență este că, din orice parte l-ai privi, ovoidul pare viu și gata să se ridice în spațiu.” Oul este simbolul creației, deci și al creației artistice. Dați-mi voie să văd în oul descris de Ion Barbu Opera de artă, care este și ea o Lume: „...și azi – întocma: Mărunte lumi păstrează dogma” spune Poetul. Operele de artă sunt „mărunte lumi” față de lumea cea mare creată de Dumnezeu, care însă o „păstrează”, așa cum picăturile de rouă reflectă lumea din jur. Petre Țuțea spunea: „Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau filosofie petece de transcendență.” (v. Petre Țuțea: „321 de vorbe memorabile”, ed. Humanitas, 1993, p.35). Opera de artă are un corp, o structură artistică, perceptibilă de către cititor/ ascultător/ privitor prin simțuri, dar care „face sensibilă” de fapt dimensiunea veșnică, nelimitată, infinită a lumii finite. Contemplând Opera de artă/„oul”, Ion Barbu exclamă: „Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?” Dimensiunea transcendentă a lumii nu poate fi percepută de om, ea poate fi doar intuită, dar Opera de artă „face sensibil” universul veșnic al celor nevăzute, despre care mărturisim în Crez.

Toate Operele de artă au această miraculoasă însușire? Nu, majoritatea lor sunt tautologice, în sensul că sunt doar imagini mai mult sau mai puțin reușite ale lumii în care trăim. Ion Barbu face deosebire în poemul său între „oul viu la vârf cu plod” și „oul sterp, ca de mâncare”. Dacă admitem că Opera de artă este un model al realității realizat după un algoritm existent în conștientul și inconștientul creatorului, atunci trebuie să admitem mai departe că acele elemente ale algoritmului existente în conștient, care țin mai ales de tehnica artistică, dau valoare artistică Operei, iar cele care țin de inconștient dau Operei valoare estetică. Majoritatea operelor de artă sunt creații care transmit mesaje extraestetice, mai ales psihologice, dar și de ordin istoric, politic, social, chiar comercial. Ele nu au nici o valoare estetică? Pot avea atâta timp cât sunt perfecte din punct de vedere artistic. Tudor Vianu spunea că perfecțiunea artistică, în măsura în care este o imagine a perfecțiunii lumii, poate avea valoare estetică. Evident, e greu, dacă nu imposibil, să atingă un artist perfecțiunea. Apoi, un mare artist, obsedat de a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, adică transcendentul, chiar evită perfecțiunea formală, pentru ca artisticul să nu oculteze esteticul.

Nichita Stănescu scrie, în „Lecția despre cub”:

„Se ia o bucată de piatră

se cioplește cu o daltă de sânge,

se lustruiește cu ochiul lui Homer,

se răzuiește cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de nenumărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

și mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.

Toți, dar absolut toți zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-a fi avut un colț sfărâmat!”

Opera de artă este inițial „o bucată de piatră”, ea este perceptibilă prin simțuri, dar procesul de creație, inefabil, presupune acțiuni cât se poate de concrete – se cioplește, se lustruiește, se răzuiește – realizate însă cu instrumente care sunt din altă lume: o daltă de sânge, ochiul lui Homer, niște raze de nedescris. Când Opera este perfectă, deci când ajunge să poată comunica „petecul de transcendență” de care vorbea Petre Țuțea, ea poate fi înțeleasă de autor și de câțiva inițiați, dar mai ales de „infantă”, iar înțelegerea se face simpatetic, prin iubire: „se sărută de nenumărate ori cubul”. Această perfecțiune însă trebuie distrusă, ceilalți (criticii!) au nevoie de imperfecțiune pentru a avea ce comenta! Mesajul estetic este translogic, el poate fi cel mai bine receptat de „infantă”, genuin. Și Arghezi spune: „Fă-te la citit copil/.../ Eu cum vezi, încet, încet/ M-am făcut analfabet”. Acest mesaj nu poate fi decodat prin comentarii, G. Călinescu spunea că cel mai bun comentariu al unei poezii este citarea ei integrală. Poetul folosește cuvintele din disperare, cuvintele nu comunică în poezie sensul lor de dicționar, ci un alt sens, perceptibil la nivel sintactic. Se obține astfel miracolul poeziei, care prin imagini sensibile dezvăluie lumea celor nevăzute. Creatorul dilată lumea până la transparență, pentru a vedea ce este dincolo. Lumina lui nu sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, ci sporește a lumii taină (L. Blaga). Opera de artă nu explică logic lumea, ea este un analogon al ei, precum „oul dogmatic”. Iată de ce ea nu poate și nu trebuie înțeleasă logic, discursiv. Doar credința, receptarea simpatetică, translogică ne poate introduce în universul mirific al Operei. Eminescu spunea: „...credința zugrăvește icoanele-n biserici”, iar Arghezi îl sfătuiește pe cititor să așeze „cu credință căpătâi” Opera, deci să o considere valoare fundamentală. Opera de artă este, ca și dogma, indiscutabilă. Ea nu poate fi „mâncată”, precum oul roșu de Paște, trebuie „lăsată în pacea întâia a ei”; poate fi doar contemplată „cu credință”. Iată de ce, așa cum spuneam la începutul acestor rânduri, comentariul, sau chiar - horribile dictu – analiza, este o întreprindere inutilă, pentru că este imposibilă. Să ne înțelegem, vorbesc de „Oul viu, la vârf cu plod”, de operele care îl fac sensibil pe Sfântul Duh! Aceste opere sunt puține și ele sunt receptate, atunci când sunt înțelese, cu bucurie.

Marea majoritate a operelor de artă sunt structuri artistice uneori deosebit de complexe, care transmit mesaje extraestetice, mai ales de ordin psihologic, dar și istoric, social etc. Ion Barbu zice: ”E dat acestui trist norod/ Și oul sterp, ca de mâncare”. În interpretarea pe care o propun aici, „oul sterp” este opera care nu are dimensiune estetică, deci nu descrie „petece de transcendență”. Ea nu produce bucuria spirituală (duhovnicească) pe care o produce „oul dogmatic”, dar trebuie să admitem că asemenea opere sunt mult apreciate de „acest trist norod”, de miile de cititori/ privitori/ ascultători care găsesc în ele plăcerea de a simți. Un sunet care încântă auzul, o imagine care fascinează privirea, un text care ne poartă închipuirea în lumi splendide sunt create de artiștii stăpâni pe tehnici artistice de mare rafinament și dotați cu un talent indiscutabil. Uneori, o risipă de talent și de tehnică artistică este de văzut și într-o reclamă comercială.

Criticii erudiți și buni cunoscători ai subtilităților artei pot comenta Opera din acest punct de vedere. Am văzut la un concert într-o lojă un critic urmărind foarte concentrat partitura, cu evidentă plăcere. Am spus „plăcere”, nu „bucurie”. Probabil era satisfăcut de acuratețea cu care dirijorul citea partitura, sau poate de originalitatea interpretării, de felul cum răspund instrumentiștii la magia baghetei, dar nu a trăit un minut bucuria cu care asculta concertul, rezemată de arlechin, cu ochii închiși, o plasatoare „analfabetă” din punct de vedere muzical. Sigur că o inițiere în arte este necesară și în școală elevii ar trebui să învețe nu doar literatură, ci și muzică, și arte plastice, și arhitectură. Fiecare artă are limbajul ei și pentru a putea să ajungi la mesajul psihologic, istoric, politic etc., dar mai ales să descoperi eventuale „petece de transcendență” trebuie să cunoști acest limbaj. Este necesară o cultură artistică, alături de o sensibilitate artistică înnăscută. Cineva are „ureche muzicală”, altcineva are capacitatea de a distinge mii de nuanțe ale culorilor, sensibilitatea artistică ne face să preferăm diferite genuri ale artei, dar ea nu este suficientă. E necesară cultivarea ei, trebuie cunoscute mijloacele specifice fiecărei arte prin care Artistul creează Opera ca model al Lumii. Folclorul, de exemplu, folosește ghicitorile pentru a educa nu doar capacitatea de a înțelege limbajul figurat, ci și capacitatea de a gândi analogic, foarte importantă atunci când receptăm Opera ca model al realității. Din păcate școala a renunțat la ghicitori, autorii de manuale nu văd valoarea lor formativă, de fapt nici nu știu dacă se mai gândește cineva la faptul că viitorul „consumator” de artă trebuie format. Dar un text literar trebuie citit „literal și în toate sensurile”, cititorul trebuie să aibă cunoștințele necesare, dar și talent, asemenea autorului!

„E dat acestui trist norod

Și oul sterp, ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod

Făcut e să-l privim la soare.”

Așadar „arta de consum”, care este „ca de mâncare”, e destinată celor care nu pot să se bucure: „acestui trist norod”. „Consumatorii de artă” sunt numeroși, ei trăiesc plăcerea de a recepta opera senzorial, iar imaginea lumii pe care o percep este lipsită de transcendent. „Dar viul ou, la vârf cu plod”, cel care face „Duhul Sfânt sensibil”, „Făcut e să-l privim la soare”, deci să-l contemplăm lăsându-l „în pacea întâie-a lui”. Bucuria spirituală (duhovnicească) a contemplării este astfel diferită de plăcerea tristă a consumului. Prima ne revelează dimensiunea eternă, infinită a lumii lui Dumnezeu, cea de a doua ne descrie lumea contingentă în care trăim. Prima este dată de dimensiunea estetică a Operei, cea de a doua de dimensiunea artistică.

A vrut Ion Barbu să spună în acest poem cele de mai sus? Iată o întrebare inutilă, deoarece aici tocmai asta am încercat, să realizez o interpretare analogică independentă de intenția autorului.

„Acest ou - simbol ți-l aduc,

Om șters, uituc.”

Deci poetul nu ne propune un discurs, ci un simbol, pe care eu am încercat să-l folosesc pentru a aprofunda ontologia Operei de artă. Iată definiția simbolului din DEX: „Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.” Sigur că da, gândirea analogică, nu cea deductivă poate lumina, măcar cât o imagine pe suprafața lustruită a unui bloc de marmură neagră, misterul Operei de artă.

Ioan NEACȘU

Bacău, 1 dec. 2016