Intelectualul și politica

Intelectualul și politica

          Acum mai bine de zece ani scriam această tabletă. Văd că e valabilă și acum. Singurul Președinte pe care l-a avut România demn de acest nume dă soluții ideale, care au doar defectul de a nu ține cont de faptul că așa zișii oameni politici acționează exclusiv pentru propriul interes. Miile de oameni care strigă pe stradă nu știu că legile sunt făcute nu să instituie relații morale între oameni, ci să justifice acțiunile celor care fac aceste legi. Intelectualul care este Emil Constantinescu dă soluții ideale, care tocmai pentru că sunt ideale, sunt inaplicabile. Să dea Dumnezeu să mă înșel!

  

Paradoxul lui Emil

          Domnul preşedinte Emil Constantinescu a fost zilele trecute la Parchet pentru a face noi dezvăluiri şi pentru a formula noi acuzaţii în procesele care nu se mai declanşează ale mineriadelor din 1990 şi din 1999. A protestat în legătură cu ideea de a fi eliberat teroristul numărul unu al României - după credinţa sa! - Miron Cosma, a fost bălăcărit în stilul foarte personal de Corneliu Vadim Tudor, a dat câteva interviuri la televiziuni prin cablu şi gata. Şi cu declaraţiile lui, şi fără, ancheta şi procesul mineriadei din Piaţa Universităţii vor merge la fel ca-n cei cincisprezece ani care au trecut deja. Domnul preşedinte Emil Constantinescu dădea impresia unui om îndârjit, dar obosit, care de cincisprezece ani vorbeşte în zadar, deoarece la noi se moare cu dreptatea în mână, vorba ceea. Omul care a deschis celebrul balcon al Pieţii Universităţii, care a condus ca vicepreşedinte Alianţa Civică, apoi Convenţia Democratică din România, în sfârşit fostul preşedinte al României pare acum un Don Quijote, un general fără armată, unul dintre marii frustraţi pe care el însuşi îi condamna  când locuia la Cotroceni.  Degeaba încearcă să ne spună că a fost răstălmăcit, că de fapt oligarhia securisto-activistă nu l-a înfrânt decât în materie de comunicare. L-a înfrânt pe toate planurile! Cea mai bună dovadă este chiar faptul că marile crime postceauşiste, de la morţii din decembrie, la distrugerea economiei şi a finanţelor, la mineriade  sau marile hoţii sunt îngropate sub tone de dosare, inutile atâta timp cât nu duc la nici un rezultat concret. Este adevărat că în timpul guvernării Emil Constantinescu au fost băgaţi la puşcărie sute de infractori - lista o face cu scrupulozitate însuşi domnul preşedinte în cartea sa despre România - dar tot el spune cu amărăciune că cei mai mulţi au fost eliberaţi după anul 2000. Toate rămân tot cum au fost, vorba poetului. Cine-i de vină?

          Dacă în anii săi de glorie Emil Constantinescu îi făcea pe intelectualii care-l criticau pentru deciziile sale "frustraţi", acum el este marele frustrat. A rămas singur, mult mai singur decât era la Cotroceni, înconjurat de camarila universitară condusă de doamna Zoe Petre ca de un adevărat mareşal al curţii. Paradoxul guvernării Emil Constantinescu este de fapt paradoxul intelectualului care crede că face politică. Acum douăzeci de ani, la centenarul Liviu Rebreanu, vorbeam de "paradoxul lui Pahonţu", pentru care politica este o gorilă, dar nu poate acţiona decât cu ajutorul acestei gorile, oricât de mare repulsie ar avea faţă de ea. Personajul lui Liviu Rebreanu trăieşte drama pe care la alte dimensiuni o trăieşte Emil Constantinescu, de fapt toţi intelectualii din România: politica este detestabilă din toate punctele de vedere, dar este singura modalitate de a conduce ţara. Pentru intelectuali nenorocirea vine acum din "corectitudinea politică", acest concept vag pe care nu-l definesc, dar îl folosesc din plin hoţii. De la diversiunea potrivit căreia procesul comunismului însemna condamnarea a patru milioane de oameni, până la depolitizarea administraţiei, după ce în 1997 se striga ca din gură de şarpe că administraţia se "cederizează", pentru a fi păstraţi mereu aceiaşi oameni obedienţi oligarhiei, arma cea mai eficace a fostei nomenclaturi a fost chiar democraţia. Principiile democraţiei occidentale, aplicate "corect politic", au protejat şi protejează de fapt clasa socială superpusă formată în timpul regimului comunist. "Paradoxul lui Emil" constă tocmai în faptul că, fiind obligat să folosească împotriva duşmanilor democraţiei concepte şi mijloace ale democraţiei, în realitate i-a protejat. Tot mai multe voci se ridică împotriva limitelor principiilor democraţiei, chiar în occident. Discriminarea pozitivă a minorităţilor duce la un fel de teroare a minoritarilor asupra majoritarilor, cum se întâmplă cu drepturile homosexualilor, de exemplu. Campioni în aplicarea paradoxală a principiilor democraţiei sunt la noi intelectualii din "grupul pentru dialog social", de la revista"22", doamna Mungiu şi alţi membri ai unei false societăţi civile care apără "drepturile omului". Se ajunge la situaţia paradoxală în care se acordă o mai mare protecţie unui deţinut decât unui bolnav.

          "Paradoxul lui Emil" a dus la faptul că, în ciuda reformelor reale care abia din 1997 s-au făcut în România, guvernarea CDR este percepută ca fiind catastrofală. Aici are dreptate domnul preşedinte Emil Constantinescu, securitatea l-a învins în materie de comunicare, de imagine. Dar paradoxală a fost şi este poziţia sa cu privire la necesitatea de a se aplica legea în modul cel mai democratic. Va să zică vine la tine un miner cu bâta ridicată şi tu încerci să-i explici drepturile omului! "Paradoxul lui Emil" este paradoxul intelectualului în general, care răspunde violenţei instinctuale a bestiei cu floreta fină a argumentului "corect politic".

12 iunie 2006

Să se închidă televiziunile!

Să se închidă televiziunile!

Recentele proteste în fața CNA (Oare de unde au știut protestatarii unde este sediul CNA? Au fost îndrumați de aceiași băieți care i-au îndrumat pe mineri spre sediile PNL și PNȚ, spre casa lui Ion Rațiu sau spre sediul ziarului „România liberă”?) mi-au amintit că în vara lui 2003 scriam acest articol, care din păcate rămâne valabil și azi. Anomia care domină lumea noastră produce natural anarhie. Nu doar mass-media, dar nici puterile în stat nu au legi care să le reglementeze. Un judecător, un procuror, un ministru, un parlamentar, chiar președintele pot face cam tot ce vor, fără să răspundă pentru faptele lor.

L E G E A  P R E S E I

Sutele de procese în care sunt implicaţi ziarişti, miliardele pretinse drept despăgubiri, intoxicările informaţionale cum a fost cea de la „Monitorul de Bacău” fac parte dintr-un lung şir de încercări ale partidului unic de a-şi subordona mass-media. Mafia care controlează parlamentul, guvernul, justiţia este pe cale să controleze şi mass-media. Puterea ocultă devine polimorfă şi dictatorială. Existenţa „puterilor” în stat, presa ca a patra putere, pluripartitismul sunt o uriașă formă fără fond, care maschează tragedia unui întreg popor oprimat de o mână de mafioţi.

Dar presa ar trebui să fie expresia cea mai autentică a societăţii civile, ea ar trebui să ţină mereu sub lupă puterile legislativă, executivă şi judecătorească, pentru ca acestea să funcţioneze în interesul cetăţenilor. De ce nu se întâmplă acest lucru? Pentru că puterea cea mai importantă pentru o democraţie, presa, nu este legiferată. Când, la congresul de constituire a Asociaţiei Ziariştilor Români, în 1990, am propus elaborarea unei legi a presei, am fost întâmpinat cu proteste violente. Colegii care protestau se gândeau la cenzură, la reglementările ceauşiste de care abia scăpasem. (De fapt n-am scăpat nici acum: În „Evenimentul zilei” din 18 iulie o distinsă doamnă „Director Comunicare şi Reprezentare SRTv” solicită un drept la replică invocând Legea nr.3 / l974, art.69 !!). Eu mă gândeam însă la apărarea drepturilor şi libertăţilor ziariştilor, deoarece acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, cum spunea un înaintaş paşoptist. Nu poate să fie o libertate a presei fără o lege care să protejeze această libertate, lege făcută chiar de ziarişti.
Constituţia rămâne vorbă goală dacă nu avem o lege organică a informaţiei şi a opiniei. Exercitarea acestor drepturi fundamentale ale cetăţenilor României trebuie reglementată. În articolul 30 din Constituţie se stipulează că libertatea de exprimare este inviolabilă, cenzura este interzisă, nici o publicaţie nu poate fi suprimată, legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanţării, răspunderea civilă revine editorului sau autorului în condiţiile legii, delictele de presă se stabilesc prin lege. Ideea de lege apare de trei ori în acest articol, dar la peste un deceniu de la adoptarea Constituţiei încă nu avem această lege organică, din care apoi să apară ca legi ordinare legea audiovizualului, a presei tipărite etc. Cele câteva legi apărute ad hoc sunt lacunare şi contradictorii, iar Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă este prea vag şi fără consecinţe juridice.

La fel se întâmplă cu articolul 31, care legiferează dreptul la informaţie. Iată paragraful 5 : „Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.” Răspunde legea audiovizualului acestor exigenţe, în lipsa unei legi a presei ?

Să definim termenii, ca să ne putem înţelege !

Ce este informaţia de interes public? Dar opinia? Cine finanţează ziarele şi ce raporturi sunt între finanţator şi ziarist? Este ziaristul un „negru” al patronului?

Este necesară o lege a statutului ziaristului, aşa cum există pentru medici, profesori, jurişti, artişti, adică pentru toate profesiunile liberale, care nu pot şi nu trebuie să fie reglementate de Codul muncii. Cine poate fi ziarist? Care sunt drepturile şi îndatoririle ziaristului? Cum se reglementează dreptul la replică? Polemica are nişte reguli, măcar câte sunt la box? Ce este calomnia? Ce este insulta? Ce este dezinformarea? Care sunt delictele de presă (art.30, al.8 din Constituţie), cum se ierarhizează şi cum se sancţionează? Care sunt civile, care sunt (dacă sunt!) penale?

Cât timp nu există o lege care să reglementeze acest domeniu vital pentru o democraţie – mass-media – cât timp anarhia de acum permite oricărui analfabet să facă propria sa lege în presă, cumpărând conştiinţe şi otrăvind informaţional electoratul, de fapt întreaga populaţie a României, mijloacele de comunicare în masă vor fi tot mai mult nu „câini de pază a democraţiei”, ci „câini care sar la gâtul democraţiei” !