În Nirvana
În Bacău, George Bălăiță locuia pe strada Castanilor, la numărul
trei, iar eu la numărul patru. Eram vecini. Uneori, când terminam orele și, în
drum spre casă, mă opream pe la redacție, se întâmpla ca și el să fi terminat
ce avea de făcut și veneam împreună acasă, traversând parcul. Conversația era
pentru mine totdeauna interesantă, Bălăiță era mereu volubil și scriitorul, pe
care-l remarcasem încă înainte de a-l cunoaște, când am citit „Călătoria”,
apoi, când am organizat un spectacol-concurs cu „Întâmplări din noaptea
soarelui de lapte”, mă fascina. Știam că scrie un roman mare, prietenul meu
Horia Gane, care-i dactilografiase unele capitole, mi-a spus admirativ că
nimeni nu a mai scris așa ceva până acum. L-am întrebat de unde a învățat să
scrie proză și mi-a spus un lucru pe care de fapt îl bănuiam: de la ruși –
Tolstoi, Gogol, Dostoievski – și de la americani, mai ales Faulkner. Cu ei a
făcut ucenicia, apoi a devenit el însuși: George Bălăiță. Dacă stau să mă
gândesc bine, contactul cu marea proză nu a fost nici măcar o ucenicie, a fost
doar o confirmare a ceea ce era George Bălăiță de la primele scrieri: un mare
creator de lumi, dar și un inconfundabil creator de text. Văd că ultimul său
roman, „Învoiala”, este comentat ca o noutate postmodernă, dar George Bălăiță a
mai făcut un „remake” după nuvela „Proștii” a lui Rebreanu, prin anii optzeci!
Scriitorul, dincolo de bucuria ludică de a crea variantele sale pentru scrieri
celebre, tematizează doar acele scrieri, dar creează un alt univers. George
Bălăiță este un demiurg. „Lumea în două zile” este unul dintre marile romane
ale secolului trecut din literatura universală. Lumea lui poate fi creată în
două zile, poate fi creată din firimituri în care sunt concentrate toate cele
văzute, dar și cele nevăzute! Îmi povestea odată, după o șezătoare literară,
undeva, într-un sat, că a dormit în casa unui țăran, obosit de „acțiune”, dar
mai ales de festinul care a urmat, iar dimineața, când s-a trezit, a privit
curios la interiorul tapetat cu tot felul de covoare și cusături, la oalele de
pe blidar și a remarcat cu năduf: „grea, munca de prozator: trebuie să descriu
cu lux de amănunte tot ce văd aici!”. Secretul universului prozei lui George
Bălăiță stă tocmai în faptul că pornește de la observații banale, sau de la
texte binecunoscute, dar pe care le transcende precum Prințul din Levant.
Într-o zi m-a invitat la el acasă. Avea masa de lucru așezată sub o fereastră
care dădea spre curtea Direcției Forestiere, iar în curte era un tomberon, așa
cum este descris în „Lumea în două zile”. Lipseau doar cei doi gunoieri a căror
conversație o urmărește Antipa din fotoliul Baroni. ...Dar eu stăteam chiar pe
celebrul fotoliu! Bălăiță râdea amuzat de mutra pe care o făcusem.
După ce a plecat
la București, ne-am văzut mai rar. A fost cu adevărat revoltat de faptul că
tovarășii de la „Junimea” îmi țineau o carte de mulți ani în sertar. Mi-a cerut
s-o aduc la „Cartea Românească” și „Introducere în poezie” a apărut foarte
repede, cu ajutorul bunului meu prieten, Mircea Ciobanu, care a fost redactor
de carte. De câte ori mergeam la București, treceam și pe la Editură, iar
George Bălăiță mă primea în biroul care fusese al lui Marin Preda. Pentru el
directoratul acesta a fost un sacrificiu, a rupt sute de zile din timpul
dedicat Operei pentru a servi ca editor literatura română și a îndeplinit
dificila misiune cu strălucire.
La trecerea sa în
Nirvana, nu cred că George Bălăiță va fi foarte surprins. Precum sfinții
budiști, el a văzut lumea asta sub specie aeternitatis încă din timpul
vieții; acuma probabil va avea doar o confirmare pe care cred că o va trata cu
umor...
Ioan
NEACȘU
