În 2007, de Sfintele Paști, am scris acest articol care se poate citi și acuma, în vreme de ciumă...

"Pace vouă !"

         Miracolul Învierii Domnului stă la baza întregii credinţe creştine, de aceea este şi cel mai contestat fapt istoric, din chiar ziua producerii lui, când soldaţii care păzeau mormântul  au fost plătiţi să spună că ucenicii au furat trupul Mântuitorului, până în zilele noastre, când alte unelte ale diavolului răspândesc minciuna potrivit căreia s-au descoperit osemintele lui Iisus. Cea mai mare taină a lumii, evenimentul care uneşte istoria cu veşnicia, imanentul cu transcendentul, bucuria cea mai pură pe care o trăieşte creştinul este la noi maculată de alte unelte ale diavolului, care seamănă discordie şi ură în chiar săptămâna mare ! Creştinii însă nu încetează să creadă în minunea care a omorât moartea, conferind omului viaţă veşnică în lumină şi pace. În prima zi a Învierii, Iisus Hristos a adresat femeilor mironosiţe două cuvinte: "bucuraţi-vă !" şi "nu vă temeţi!", iar când i-a întâlnit pe Sfinţii Apostoli,  i-a binecuvântat spunându-le: "pace vouă" !

         Aşadar, bucuraţi-vă ! Bucuraţi-vă că trăiţi în cea mai bună dintre lumi, cum spune Filosoful, într-o lume care este "pridvorul Raiului", cum spun Sfinţii Părinţi. Lumea creată de Dumnezeu este frumoasă şi bună, doar păcatele oamenilor şi lucrările diavolului o maculează din loc în loc. A privi încruntat această lume, a fi veşnic nemulţumit este păcat. Despre Sadoveanu se spune că, atunci când ploua şi era ceea ce noi numim "vreme urâtă", el privea cu bucurie pe fereastră şi exclama: "Straşnic mai plouă!" Creştinul trebuie să ştie să se bucure de lumea lui Dumnezeu.

         Aşadar, nu vă temeţi! Nu aveţi de ce şi de cine să vă temeţi, deoarece moartea, singurul duşman al omului, a fost înfrântă prin miracolul învierii. Teama inoculată oamenilor de regimul comunist, teama pe care o seamănă acum unii politicieni sau ziarişti obişnuiţi să se impună, precum activiştii de odinioară, prin teamă, nu-l poate atinge pe creştinul care, prin botez şi împărtăşanie, poartă în suflet Sfântul Duh.

         Aşadar, pace vouă! Pacea pe care o aduce în suflet Învierea Domnului nu poate fi tulburată de scandalurile produse de domnul preşedinte. El n-a citit ce scrie Cronicarul: "...mai bine ar fi pentru blândeţe să-l asculte şi să-l iubească şi cu dragoste să-i slujască, decât de frică şi de groază să i se plece. Că cele ce iaste voia să să teamă atâta norod de un omu, trebuiaşte şi el să să teamă de toţi ; că tot vărsătoriul de sânge de frică face, ca să ia cu spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci ar putea face cu blândeţe." El pozează în luptător anticomunist, dar condamnarea comunismului a fost intenţionat o formă fără fond. El pozează în justiţiarul care luptă împotriva corupţiei, dar cei mai mari hoţi scapă, eventual fugind peste graniţă ! Eu nu zic să nu fie prinşi hoţii, dar cred că parchetul ar trebui să acţioneze cât mai discret, chiar secret. A spune în fiecare zi ce fac procurorii, este ca şi cum ai lega de coada pisicii clopoţei, apoi ai trimite-o să prindă şoareci ! Iar domnul preşedinte leagă de coada procurorilor nu clopoţei, ci clopotele catedralei ! Zgomotul asurzitor este menit proştilor, care cred astfel că justiţiarul luptă neînfricat cu hidra corupţiei şi "deştepţilor", care sunt astfel avertizaţi şi se feresc de "pisică" !

         Creştinii credincioşi ascultă cuvintele Mântuitorului şi se roagă: "Dă, Doamne, ca Pacea pe care a chemat-o Iisus Hristos asupra Apostolilor să se pogoare şi asupra noastră !

...şi ne izbăveşte de cel viclean..."

10 apr. 2007

   

În 2006, când România a fost primită în UE, eu publicam această tabletă în „Ziarul de Bacău. Acuma, după trei luștri de UE, privind înapoi, constat că scepticismul meu de atunci era justificat. Ce va urma? 

53

România de turtă dulce

         Zilele trecute am asistat la o ceremonie mai mult amuzantă decât solemnă, în care domnii Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu au primit de la un cofetar o turtă dulce de forma hărţii României, pe care au plasat-o pe o hartă a Europei făcută din aceeaşi turtă dulce. Membrii Consiliului european, participanţi la ultima şedinţă din anul acesta  la care noi suntem doar observatori, au privit aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cu umor. Având un dezvoltat simţ al umorului, preşedintelui nostru i-au dat lacrimile, probabil de râs. Ori poate s-o fi întrebat în gând cine va mânca turta dulce pe care a aşezat-o atât de frumos pe masa Europei? Faptul că de la 1 ianuarie 2007 vom fi cetăţeni ai Europei este totuşi de natură să ne îngrijoreze. Drepturile pe care le vom căpăta vor fi dublate, cum este şi firesc, de datorii. Până unde se vor întinde drepturile şi de unde vor începe datoriile? Până unde România se va afirma ca o voce distinctă, originală şi valoroasă în Europa şi în lume şi de unde va trebui să adoptăm reguli străine de noi, de la tăiatul porcului la asigurarea de sănătate a câinelui, reguli care ne pot dizolva într-o masă imensă de turtă dulce, fără graniţe, dar şi fără identitate? Autonomia locală trebuie privită doar la nivelul unei comune, sau la nivelul unui ţinut, ori chiar al unei ţări? Dacă vorbim de autonomia pe criterii etnice, cum vor maghiarii, autonomia este o absurditate. Dacă vorbim de autonomie decizională în limita legilor, autonomia este ideală. Cel mai bun exemplu l-am avut tot zilele astea, când blândul ministru al şcolilor a luat, în sfârşit, o decizie fermă în problema "discriminării" ateilor. Îmi face plăcere să citez textual:    "Intervenţia Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru înlăturarea simbolurilor religioase din sălile de clasă ar fi total deplasată şi ar restricţiona libera opţiune. În plus, atât petiţionarul, cât şi emitenţii deciziei omit un aspect important: prezenţa icoanelor în unităţile de învăţământ nu este consecinţa unui ordin ministerial, ci o hotărâre a societăţii civile. Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să aparţină tot părinţilor, comunităţii locale şi nu în ultimul rând şcolii." Iată un exemplu ideal de felul cum este respectată libera opţiune a comunităţii locale, a societăţii civile în perfectă concordanţă cu legile ţării şi ale Europei. Ce te faci însă cu posibilitatea unor abuzuri aproape incontrolabile? Un primar nu pune în posesie nişte proprietari pentru că aşa vrea el. Un consiliu local transformă sala de sport a unei şcoli în sală de biliard pentru un afacerist local. Sunt pline buletinele de ştiri de asemenea abuzuri, deoarece factorii de decizie de la nivelul local - primari, consilieri, chiar directori de şcoli - nu au cultura juridică necesară pentru a lua decizii legale, care să nu fie abuzive. De cele mai multe ori ei judecă prin prisma propriilor interese. Dacă inspectorul şcolar, să zicem, nu-i interesat în acordarea diplomelor "Gh. Lazăr", chiar dacă există un ordin al ministrului cu privire la faptul că el gestionează aceste diplome, deci trebuie să le finalizeze, puţin îi pasă! Directorului de şcoală nici atât, ca să nu mai vorbim de primar, care n-are nici un interes să dea câteva milioane de la buget pentru nişte distincţii al căror înţeles îi scapă.

          Era foarte rău să depindă o ţară întreagă de un singur om, cum s-a întâmplat în vremea lui Ceauşescu. Dar dacă o comunitate locală, o comună, să zicem, sau o şcoală, dă peste o asemenea pacoste? Şi sunt mii de comunităţi locale!  Poate că Europa va găsi mecanismele instituţionale şi legislative pentru a evita ca într-una dintre cele douăzeci şi şapte de ţări să apară un dictator. Poate că aceste mecanisme vor putea fi copiate până la nivel de comună, sau şcoală. Trebuie să fim optimişti. Constituţia europeană încă nici nu există. Asistăm la naşterea unei lumi! Să dea Dumnezeu ca această lume să fie una dreaptă şi prosperă, iar România de turtă dulce să se integreze armonios în ea, înainte de a fi mâncată de şobolani!

19 dec.

Rezistenţa de catifea

          Trecerea meteorică prin Bucureşti a doamnei Herta Müller şi mai ales reproşurile cu care a gratulat intelectualitatea din România de pe scena Ateneului şi de la înălţimea premiului Nobel m-au determinat să revin asupra unui subiect pe care îl consideram clarificat încă acum douăzeci de ani. Este vorba de rolul pe care intelectualul român l-a jucat în istoria ultimei jumătăţi de secol. A fost el    într-adevăr un laş, un colaboraţionist, un fripturist incapabil să lupte cu fiara comunistă, cum au făcut românii Herta Müller şi Vladimir Tismăneanu? Profesorii ar fi trebuit, în acel tragic sfârşit de an 1989, să-şi ceară iertare de la generaţiile de elevi pe care i-au educat după indicaţiile date de partid? Pentru tot răul abătut asupra paşnicului popor român sunt  de vină intelectualii, nu cei care au venit de la Moscova pe tancurile sovietice? Paul Goma este de o sută de ori mai adevărat acuzator al comunismului, de ce nu a primit el premiul Nobel? Chiar, oare de ce? Să fie „Săptămâna roşie”  mai puţin elocventă decât povestea cu batistuţa, sau cu blana vulpii? Pretinsul raport făcut de o comisie condusă de domnul Vladimir Tismăneanu culpabilizează poporul român în întregime, culpabilizează Biserica, mai trebuia o completare cu privire la intelectuali… Şi mai grav este faptul că aceste absurdităţi ajung în manuale, elevii îl văd pe Patriarh ciocnind un pahar cu Ceauşescu, află că părinţii şi bunicii lor au fost nişte nemernici, că împotriva comunismului au luptat doar nemţii şi evreii din România.

          Părerea mea este că istoria României dintre 1948, primul an de republică, şi 1989, ultimul an al lui Ceauşescu, trebuie împărţită în două.

Prima perioadă, care ţine până la mijlocul anilor 60, este perioada tare, dură, plină de crime şi torturi, este perioada stalinistă, care la noi continuă cel puţin zece ani după moartea lui Stalin. În această perioadă invadatorul sovietic se bazează pe cei mai declasaţi oameni din ţară, pe oameni fără instrucţie, dar şi fără caracter, brute capabile să execute orbeşte ordinele. Elita intelectuală, politică, militară, eclesiastică este încarcerată şi lichidată până în 1964, când eliberarea celor care au rezistat detenţiei nu  mai reprezenta un pericol pentru comunişti. Ţăranii, adică Oamenii Ţării, au fost lichidaţi nu doar prin colectivizare, ci şi la propriu, cu gloanţe. Represiunea armată faţă de cei care se opuneau colectivizării este un capitol de istorie care trebuie scris; chiar Ceauşescu, în calitatea lui de ofiţer, a condus asemenea represalii. Acestei terori poporul român i-a răspuns cu o rezistenţă armată bine organizată, condusă de unii membri ai elitei care au reuşit să se sustragă încarcerării şi sprijinită de întregul popor, care s-a opus eroic invaziei comuniste. Poporul nostru a dus de unul singur un război tragic, în măsura în care nu ştia că a fost trădat, că în zadar aştepta să vină americanii…În nici una dintre ţările ocupate de comunism nu a existat o asemenea rezistenţă armată, nici ca amploare, nici ca durată. Sutele de mii de români care au murit în închisorile comuniste, sau în munţi, cu arma în mână, sunt nu numai eroii, dar şi sfinţii noştri, apărători prin jertfă ai Credinţei şi ai Patriei. Părintele arhimandrit Iustin Pârvu, unul dintre supravieţuitorii holocaustului comunist, a închinat ctitoria vieţii lui, Mănăstirea Petru Vodă, martirilor acestei lupte şi dreptcredincioşii care intră în Biserică se închină la moaştele unor sfinţi necunoscuţi, culese cu evlavie din gropile comune de la Aiud.

Pe la mijlocul anilor 60 teroarea fizică a fost, treptat, înlocuită cu teroarea morală. Se spune că civilizaţia a apărut atunci când a apărut prima înjurătură. Omul nu şi-a mai exprimat dezacordul faţă de celălalt printr-o bâtă, sau o piatră ţintită în capul preopinentului, ci prin înjurătură. Duelul a fost înlocuit de polemică! Putem spune deci că a doua jumătate a perioadei comuniste a înlocuit teroarea barbară cu teroarea civilizată. Era şi un banc: Au fost puşi în cuşti separate şoareci muncitori şi şoareci intelectuali. Li s-au oferit condiţii identice de viaţă şi s-a observat că şoarecii muncitori se îngrăşau, se înmulţeau, nu mai puteau de bine, în timp ce şoarecii intelectuali slăbeau, se ofileau, mureau pe capete. De ce această diferenţă, doar li s-au oferit condiţii egale de viaţă? Da, numai că şoarecilor intelectuali li se arăta de câteva ori pe zi pisica! Nu mai erau închişi, nici nu erau bătuţi la tălpi, sau încarceraţi, dar nu aveau voie să călătorească, nu puteau da doctorate fără aprobare  de la partid, nu puteau să publice decât ce li se permitea etc. Teroarea devenise de catifea, chiar dacă în mănuşa de catifea se ascundea de cele mai multe ori un pumn de fier. Şi activiştii, şi securiştii nu mai erau analfabeţii din anii 50, erau obligaţi să facă o facultate, chiar şi doctoratul (!), tovarăşa „acad. dr. ing.” chiar credea că este „savant de renume mondial” şi cerea subordonaţilor atestate universitare. Îmi amintesc de un secretar de partid de la raionul Huşi pe care l-am cunoscut în căminul studenţesc unde stăteam în timpul unul stagiu de perfecţionare. Era „student” la istorie şi avea de dat examen la latină. „Tovarăşu’, eu am campanie agricolă, numai de latină nu-mi arde. Am auzit că profesorului îi cam place să bea, aşa că am adus nişte vin de Huşi, oare mă trece dacă-i dau câteva damigene?” Cred că profesorul a acceptat vinul, neştiind că după treizeci de ani ar putea fi taxat drept colaboraţionist! Teroarea de catifea a înlocuit distrugerea elitelor prin lichidarea lor, cu distrugerea elitelor reale prin ridicarea unor false valori, printr-o anomie care a dus la formarea unor structuri sociale amorfe, uşor de manipulat, decerebrate.

Împotriva acestei crime diabolice, care urmărea transformarea unui popor întreg într-o populaţie de mancurţi, intelectualii autentici au opus o rezistenţă de catifea – atât de hulita rezistenţă prin cultură. Mii de profesori care au realizat o tenace, continuă, asiduă educaţie umanistă, patriotică, anticomunistă zecilor de generaţii de elevi care au trecut prin şcoală în aceşti ani au făcut infinit mai mult pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale şi a valorilor umaniste decât povestea cu blana vulpii, sau cea cu batistuţa… Mii de scriitori, actori, muzicieni, pictori, savanţi au creat opere care au păstrat în aceşti ani România în topul popoarelor civilizate, în ciuda efortului făcut de propaganda de partid de a distruge valorile autentice. Rezistenţa prin cultură nu este, cum spunea cineva, un oximoron, eu aş spune că este un… pleonasm! Cultura autentică este un mod ideal de a rezista oricărei dictaturi. Cum se spune la şcoală, „orice scriitor adevărat a criticat societatea vremii lui”! Cei care susţin falsitatea acestei idei au suficiente argumente din viaţa de zi cu zi, căci au fost şi mii de profesori care, obedienţi, au aplicat slugarnic „indicaţiile de partid”, au fost şi actori care au recitat ode închinate asupritorilor, au fost şi poeţi care le-au scris, au fost şi mulţi care au plecat capul şi s-au făcut că nu văd cum este distrusă Ţara. Polemica necesară se putea duce şi violent, gen Paul Goma, dar şi implicit, cum spunea că se opune N. Manolescu. Întrebat fiind de ce nu ia atitudine împotriva celor de la „Săptămâna”, a spus că el ia atitudine, în sensul că nu-i citează! În aceste condiţii graniţa dintre rezistenţa de catifea şi colaboraţionism devine foarte fluidă. Protestul cu care ilustrul critic a întâmpinat-o pe doamna Herta Műller este justificat, însă nu domnul N. Manolescu era persoana cea mai îndreptăţită să protesteze.

Cei care au opus, în toţi aceşti ani, o tenace rezistenţă de catifea au fost intelectualii autentici. Dacă vom face deosebirea dintre intelectualii autentici şi cei despre care G. Călinescu spunea că sunt „impiegaţi”, aşadar funcţionari mărunţi, chiar dacă au studii superioare, atunci vom face vizibilă graniţa de care vorbeam mai sus.

Prima şi cea mai importantă calitate a intelectualului autentic este aceea că el trăieşte în lumea valorilor ideale. Adevărul, Binele şi Frumosul sunt pentru intelectual spaţiul său de existenţă, transistoric, atemporal, un spaţiu al esenţelor veşnice din care el coboară în lumea dominată de valori-mijloc, sau de valori-scop, cum ar fi economicul, socialul, politicul. Atunci când un intelectual autentic intră în politică, el coboară, spre deosebire de restul oamenilor pentru care angajarea politică este o aspiraţie, ea poate încununa eforturile unei vieţi. Din zona eterată a idealului nu se poate urca decât doar spre sacru, doar Dumnezeu este mai sus de valorile ideale. Rezumând, valorile fundamentale se aşează pe o cruce astfel:

  SACRUL

ADEVĂRUL   FRUMOSUL   BINELE

POLITICUL

SOCIALUL

     ECONOMICUL   

Majoritatea oamenilor trăiesc în zona primelor trei valori pe care şi le asumă, le transformă din valori-scop în valori-mijloc, aspirând spre SACRU, de fapt spre mântuire, la care puţini ajung. Comunismul a răsturnat, demonic, această cruce punând economicul deasupra, ca valoare supremă, când ea stă de fapt la baza acţiunii de valorizare a lumii de către om. Locul intelectualului este, aşa cum bine spune T. Arghezi, „între vecii şi ceaţă”. El îşi ţinteşte ochii „la steaua singurătăţii” (Eminescu), el este „exilat în absolut” (Al. A. Philippide). Acest joc oarecum esoteric cu cifra şapte şi cu semnul sacru al crucii descrie o posibilă ierarhie a principalelor categorii axiologice. Dincolo de ierarhie însă există şi o sinergie foarte complexă a valorilor, a cărei analiză ne-ar lua multe pagini. Pentru cei interesaţi fac trimitere cel puţin la teoria valorilor a lui Lucian Blaga, la studiul lui Tudor Vianu şi la „Logica frumosului” de Liviu Rusu.

 Când intră în politică, intelectualul coboară şi de cele mai multe ori este hulit, deoarece nu este înţeles, cum s-a întâmplat în ultimii ani cu domnul profesor Emil Constantinescu, sau ideile sale sunt „operaţionalizate” de „băieţii deştepţi” în folosul lor, astfel încât de cele mai multe ori se obţine contrariul celor scontate.    L-am dat de exemplu pe domnul profesor Emil Constantinescu, deoarece înainte de 1989 intelectualii autentici nu puteau accede la politic, lor nu le rămânea decât să opună regimului opresiv rezistenţa de catifea a culturii.

Când, imediat după evenimentele din decembrie, se vorbea despre Ana Blandiana, sau despre Doina Cornea, ca despre nişte „disidente”, eu am protestat violent într-un articol apărut foarte cenzurat (chiar aşa!) în „Tribuna învăţământului”. Spuneam acolo că disidenţi sunt Ion Iliescu, sau Dan Deşliu, adică nişte comunişti care au întors armele, nu Ana Blandiana, care a opus prin tot ce a scris până la revoluţie o continuă rezistenţă regimului comunist. Putem vorbi despre un exil intern, mai important pentru lupta de rezistenţă anticomunistă decât exilul extern, pe care toţi românii l-au simţit alături, ca pe un sprijin tăcut, nevăzut, dar dătător de încredere şi speranţă.

 Rezistenţa prin cultură, această rezistenţă de catifea nu a fost deloc spectaculoasă, dar a fost continuă, tenace, capabilă să menţină în viaţă spiritul poporului nostru. Intelectualul care ducea această eroică luptă anonimă trăia - şi trăieşte! – în zona eterată a valorilor supreme. Din această perspectivă el creează, el nu este un consumator, ci un creator de valori şi priveşte cu un firesc spirit critic spre lumea valorilor inferioare. Criptocomunismul – cum îi spunea domnul Corneliu Coposu – instaurat la noi după 1989 a văzut în intelectualii autentici duşmanii săi cei mai periculoşi. Lozinci ca „moarte intelectualilor”, „noi muncim, nu gândim”, violenţa cu care a fost lichidată Piaţa Universităţii, ostilitatea cu care a fost tratată Alianţa Civică, această excepţională formă organizată a intelectualilor de intervenţie în viaţa publică, iată reacţii ale  comuniştilor şi ale securiştilor transformaţi peste noapte în politicieni „democraţi” la încercarea intelectualilor de a ieşi din exilul intern şi de a se angaja în politic.

Vorbeam mai sus de insesizabila graniţă dintre rezistenţa de catifea şi colaboraţionism. Păi este graniţa dintre intelectualul autentic şi  cel despre care     G. Călinescu spunea că este „impiegat”. Atunci când scrii ode închinate opresorilor pentru a avea limuzină şi vilă, sau pentru a fi ambasador la Paris, evident ai abdicat de la calitatea de intelectual. Atunci când foloseşti valorile ideale - Adevărul, Frumosul, Binele -  în scopuri inferioare: economice, sau politice, evident intri în rândul „impiegaţilor” şi poţi fi acuzat de colaboraţionism. Rezistenţa prin cultură a existat şi în paralel cu rezistenţa armată, între 1948 şi 1964, există şi după 1989. Ea reprezintă modul particular în care intelectualul intervine/ acţionează/ creează în lume.