Rezistenţa de catifea
Trecerea meteorică prin Bucureşti a doamnei Herta Müller şi
mai ales reproşurile cu care a gratulat intelectualitatea din România de pe
scena Ateneului şi de la înălţimea premiului Nobel m-au determinat să revin
asupra unui subiect pe care îl consideram clarificat încă acum douăzeci de ani.
Este vorba de rolul pe care intelectualul român l-a jucat în istoria ultimei
jumătăţi de secol. A fost el
într-adevăr un laş, un colaboraţionist, un fripturist incapabil să lupte
cu fiara comunistă, cum au făcut românii Herta Müller şi Vladimir Tismăneanu?
Profesorii ar fi trebuit, în acel tragic sfârşit de an 1989, să-şi ceară
iertare de la generaţiile de elevi pe care i-au educat după indicaţiile date de
partid? Pentru tot răul abătut asupra paşnicului popor român sunt de vină intelectualii, nu cei care au venit de
la Moscova pe tancurile sovietice? Paul Goma este de o sută de ori mai adevărat
acuzator al comunismului, de ce nu a primit el premiul Nobel? Chiar, oare de
ce? Să fie „Săptămâna roşie” mai puţin
elocventă decât povestea cu batistuţa, sau cu blana vulpii? Pretinsul raport
făcut de o comisie condusă de domnul Vladimir Tismăneanu culpabilizează poporul
român în întregime, culpabilizează Biserica, mai trebuia o completare cu
privire la intelectuali… Şi mai grav este faptul că aceste absurdităţi ajung în
manuale, elevii îl văd pe Patriarh ciocnind un pahar cu Ceauşescu, află că
părinţii şi bunicii lor au fost nişte nemernici, că împotriva comunismului au
luptat doar nemţii şi evreii din România.
Părerea mea este că istoria României dintre 1948, primul an
de republică, şi 1989, ultimul an al lui Ceauşescu, trebuie împărţită în două.
Prima perioadă, care ţine până la mijlocul anilor 60, este perioada tare,
dură, plină de crime şi torturi, este perioada stalinistă, care la noi continuă
cel puţin zece ani după moartea lui Stalin. În această perioadă invadatorul
sovietic se bazează pe cei mai declasaţi oameni din ţară, pe oameni fără
instrucţie, dar şi fără caracter, brute capabile să execute orbeşte ordinele.
Elita intelectuală, politică, militară, eclesiastică este încarcerată şi
lichidată până în 1964, când eliberarea celor care au rezistat detenţiei
nu mai reprezenta un pericol pentru
comunişti. Ţăranii, adică Oamenii Ţării, au fost lichidaţi nu doar prin
colectivizare, ci şi la propriu, cu gloanţe. Represiunea armată faţă de cei
care se opuneau colectivizării este un capitol de istorie care trebuie scris;
chiar Ceauşescu, în calitatea lui de ofiţer, a condus asemenea represalii.
Acestei terori poporul român i-a răspuns cu o rezistenţă armată bine
organizată, condusă de unii membri ai elitei care au reuşit să se sustragă
încarcerării şi sprijinită de întregul popor, care s-a opus eroic invaziei
comuniste. Poporul nostru a dus de unul singur un război tragic, în măsura în
care nu ştia că a fost trădat, că în zadar aştepta să vină americanii…În nici
una dintre ţările ocupate de comunism nu a existat o asemenea rezistenţă armată,
nici ca amploare, nici ca durată. Sutele de mii de români care au murit în
închisorile comuniste, sau în munţi, cu arma în mână, sunt nu numai eroii, dar
şi sfinţii noştri, apărători prin jertfă ai Credinţei şi ai Patriei. Părintele
arhimandrit Iustin Pârvu, unul dintre supravieţuitorii holocaustului comunist,
a închinat ctitoria vieţii lui, Mănăstirea Petru Vodă, martirilor acestei lupte
şi dreptcredincioşii care intră în Biserică se închină la moaştele unor sfinţi
necunoscuţi, culese cu evlavie din gropile comune de la Aiud.
Pe la mijlocul anilor 60 teroarea fizică a fost, treptat, înlocuită cu
teroarea morală. Se spune că civilizaţia a apărut atunci când a apărut prima
înjurătură. Omul nu şi-a mai exprimat dezacordul faţă de celălalt printr-o
bâtă, sau o piatră ţintită în capul preopinentului, ci prin înjurătură. Duelul
a fost înlocuit de polemică! Putem spune deci că a doua jumătate a perioadei
comuniste a înlocuit teroarea barbară cu teroarea civilizată. Era şi un banc:
Au fost puşi în cuşti separate şoareci muncitori şi şoareci intelectuali. Li
s-au oferit condiţii identice de viaţă şi s-a observat că şoarecii muncitori se
îngrăşau, se înmulţeau, nu mai puteau de bine, în timp ce şoarecii intelectuali
slăbeau, se ofileau, mureau pe capete. De ce această diferenţă, doar li s-au
oferit condiţii egale de viaţă? Da, numai că şoarecilor intelectuali li se
arăta de câteva ori pe zi pisica! Nu mai erau închişi, nici nu erau bătuţi la
tălpi, sau încarceraţi, dar nu aveau voie să călătorească, nu puteau da
doctorate fără aprobare de la partid, nu
puteau să publice decât ce li se permitea etc. Teroarea devenise de catifea,
chiar dacă în mănuşa de catifea se ascundea de cele mai multe ori un pumn de fier.
Şi activiştii, şi securiştii nu mai erau analfabeţii din anii 50, erau obligaţi
să facă o facultate, chiar şi doctoratul (!), tovarăşa „acad. dr. ing.” chiar
credea că este „savant de renume mondial” şi cerea subordonaţilor atestate
universitare. Îmi amintesc de un secretar de partid de la raionul Huşi pe care
l-am cunoscut în căminul studenţesc unde stăteam în timpul unul stagiu de
perfecţionare. Era „student” la istorie şi avea de dat examen la latină.
„Tovarăşu’, eu am campanie agricolă, numai de latină nu-mi arde. Am auzit că
profesorului îi cam place să bea, aşa că am adus nişte vin de Huşi, oare mă
trece dacă-i dau câteva damigene?” Cred că profesorul a acceptat vinul,
neştiind că după treizeci de ani ar putea fi taxat drept colaboraţionist! Teroarea
de catifea a înlocuit distrugerea elitelor prin lichidarea lor, cu distrugerea
elitelor reale prin ridicarea unor false valori, printr-o anomie care a dus la
formarea unor structuri sociale amorfe, uşor de manipulat, decerebrate.
Împotriva acestei crime diabolice, care urmărea transformarea unui popor
întreg într-o populaţie de mancurţi, intelectualii autentici au opus o
rezistenţă de catifea – atât de hulita rezistenţă prin cultură. Mii de
profesori care au realizat o tenace, continuă, asiduă educaţie umanistă,
patriotică, anticomunistă zecilor de generaţii de elevi care au trecut prin
şcoală în aceşti ani au făcut infinit mai mult pentru păstrarea fiinţei noastre
naţionale şi a valorilor umaniste decât povestea cu blana vulpii, sau cea cu
batistuţa… Mii de scriitori, actori, muzicieni, pictori, savanţi au creat opere
care au păstrat în aceşti ani România în topul popoarelor civilizate, în ciuda
efortului făcut de propaganda de partid de a distruge valorile autentice.
Rezistenţa prin cultură nu este, cum spunea cineva, un oximoron, eu aş spune că
este un… pleonasm! Cultura autentică este un mod ideal de a rezista oricărei
dictaturi. Cum se spune la şcoală, „orice scriitor adevărat a criticat
societatea vremii lui”! Cei care susţin falsitatea acestei idei au suficiente
argumente din viaţa de zi cu zi, căci au fost şi mii de profesori care,
obedienţi, au aplicat slugarnic „indicaţiile de partid”, au fost şi actori care
au recitat ode închinate asupritorilor, au fost şi poeţi care le-au scris, au
fost şi mulţi care au plecat capul şi s-au făcut că nu văd cum este distrusă
Ţara. Polemica necesară se putea duce şi violent, gen Paul Goma, dar şi
implicit, cum spunea că se opune N. Manolescu. Întrebat fiind de ce nu ia
atitudine împotriva celor de la „Săptămâna”, a spus că el ia atitudine, în
sensul că nu-i citează! În aceste condiţii graniţa dintre rezistenţa de catifea
şi colaboraţionism devine foarte fluidă. Protestul cu care ilustrul critic a
întâmpinat-o pe doamna Herta Műller este justificat, însă nu domnul N.
Manolescu era persoana cea mai îndreptăţită să protesteze.
Cei care au opus, în toţi aceşti ani, o tenace rezistenţă de catifea au
fost intelectualii autentici. Dacă vom face deosebirea dintre intelectualii
autentici şi cei despre care G. Călinescu spunea că sunt „impiegaţi”, aşadar
funcţionari mărunţi, chiar dacă au studii superioare, atunci vom face vizibilă
graniţa de care vorbeam mai sus.
Prima şi cea mai importantă calitate a intelectualului autentic este aceea
că el trăieşte în lumea valorilor ideale. Adevărul,
Binele şi Frumosul sunt pentru intelectual spaţiul său de existenţă,
transistoric, atemporal, un spaţiu al esenţelor veşnice din care el coboară în
lumea dominată de valori-mijloc, sau de valori-scop, cum ar fi economicul, socialul, politicul. Atunci
când un intelectual autentic intră în politică, el coboară, spre deosebire de
restul oamenilor pentru care angajarea politică este o aspiraţie, ea poate
încununa eforturile unei vieţi. Din zona eterată a idealului nu se poate urca
decât doar spre sacru, doar Dumnezeu este mai sus de valorile ideale. Rezumând,
valorile fundamentale se aşează pe o cruce astfel:
SACRUL
ADEVĂRUL FRUMOSUL BINELE
POLITICUL
SOCIALUL
ECONOMICUL 
Majoritatea oamenilor trăiesc în zona primelor trei valori pe care şi le
asumă, le transformă din valori-scop în valori-mijloc, aspirând spre SACRU, de
fapt spre mântuire, la care puţini ajung. Comunismul a răsturnat, demonic, această
cruce punând economicul deasupra, ca valoare supremă, când ea stă de fapt la
baza acţiunii de valorizare a lumii de către om. Locul intelectualului este,
aşa cum bine spune T. Arghezi, „între vecii şi ceaţă”. El îşi ţinteşte ochii
„la steaua singurătăţii” (Eminescu), el este „exilat în absolut” (Al. A.
Philippide). Acest joc oarecum esoteric cu cifra şapte şi cu semnul sacru al
crucii descrie o posibilă ierarhie a principalelor categorii axiologice.
Dincolo de ierarhie însă există şi o sinergie foarte complexă a valorilor, a
cărei analiză ne-ar lua multe pagini. Pentru cei interesaţi fac trimitere cel
puţin la teoria valorilor a lui Lucian Blaga, la studiul lui Tudor Vianu şi la
„Logica frumosului” de Liviu Rusu.
Când intră în politică, intelectualul
coboară şi de cele mai multe ori este hulit, deoarece nu este înţeles, cum s-a
întâmplat în ultimii ani cu domnul profesor Emil Constantinescu, sau ideile
sale sunt „operaţionalizate” de „băieţii deştepţi” în folosul lor, astfel încât
de cele mai multe ori se obţine contrariul celor scontate. L-am dat de exemplu pe domnul profesor Emil
Constantinescu, deoarece înainte de 1989 intelectualii autentici nu puteau
accede la politic, lor nu le rămânea decât să opună regimului opresiv
rezistenţa de catifea a culturii.
Când, imediat după evenimentele din decembrie, se vorbea despre Ana
Blandiana, sau despre Doina Cornea, ca despre nişte „disidente”, eu am
protestat violent într-un articol apărut foarte cenzurat (chiar aşa!) în
„Tribuna învăţământului”. Spuneam acolo că disidenţi sunt Ion Iliescu, sau Dan
Deşliu, adică nişte comunişti care au întors armele, nu Ana Blandiana, care a
opus prin tot ce a scris până la revoluţie o continuă rezistenţă regimului
comunist. Putem vorbi despre un exil intern, mai important pentru lupta de
rezistenţă anticomunistă decât exilul extern, pe care toţi românii l-au simţit
alături, ca pe un sprijin tăcut, nevăzut, dar dătător de încredere şi speranţă.
Rezistenţa prin cultură, această
rezistenţă de catifea nu a fost deloc spectaculoasă, dar a fost continuă,
tenace, capabilă să menţină în viaţă spiritul poporului nostru. Intelectualul
care ducea această eroică luptă anonimă trăia - şi trăieşte! – în zona eterată
a valorilor supreme. Din această perspectivă el creează, el nu este un consumator,
ci un creator de valori şi priveşte cu un firesc spirit critic spre lumea
valorilor inferioare. Criptocomunismul – cum îi spunea domnul Corneliu Coposu –
instaurat la noi după 1989 a văzut în intelectualii autentici duşmanii săi cei
mai periculoşi. Lozinci ca „moarte intelectualilor”, „noi muncim, nu gândim”,
violenţa cu care a fost lichidată Piaţa Universităţii, ostilitatea cu care a
fost tratată Alianţa Civică, această excepţională formă organizată a
intelectualilor de intervenţie în viaţa publică, iată reacţii ale comuniştilor şi ale securiştilor transformaţi
peste noapte în politicieni „democraţi” la încercarea intelectualilor de a ieşi
din exilul intern şi de a se angaja în politic.
Vorbeam mai sus de insesizabila graniţă dintre rezistenţa de catifea şi
colaboraţionism. Păi este graniţa dintre intelectualul autentic şi cel despre care G. Călinescu spunea că este „impiegat”.
Atunci când scrii ode închinate opresorilor pentru a avea limuzină şi vilă, sau
pentru a fi ambasador la Paris, evident ai abdicat de la calitatea de
intelectual. Atunci când foloseşti valorile ideale - Adevărul, Frumosul, Binele
- în scopuri inferioare: economice, sau
politice, evident intri în rândul „impiegaţilor” şi poţi fi acuzat de
colaboraţionism. Rezistenţa prin cultură a existat şi în paralel cu rezistenţa
armată, între 1948 şi 1964, există şi după 1989. Ea reprezintă modul particular
în care intelectualul intervine/ acţionează/ creează în lume.
