LA MULȚI ANI !

OVIDIU GENARU, te-am felicitat de ziua ta 10 noiembrie, dar am ținut să-ți ofer și un cadou. Am căutat pe internet și am găsit în colecția revistei ATENEU cronica la spectacolul cu piesa ETICHETA CONTEAZĂ, scrisă de mine acum foarte mulți ani. Sper să-ți facă plăcere, deși ai avut ceva probleme cu ea. Cred că ar fi actuală...

 

„Eticheta contează” de Ovidiu Genaru

Cu noua sa piesă Ovidiu Genaru atinge o cotă valorică ce îl situează printre cei mai importanți dramaturgi contemporani. Descriind, în cursul unui festin aniversar, avatarurile prin care a trecut un personaj a cărei carieră este în declin, autorul face o violentă secțiune într-o zonă socială și morală care este de fapt în centrul de interes al literaturii actuale : aceea a unor oameni care, lipsiți de forța morală necesară pentru a suporta aerul tare al revoluției, renunță la idealurile lor din tinerețe și înțeleg puterea nu ca pe o datorie față de popor, ci ca pe un mijloc de a-și satisface capricii sau pofte josnice. Eroul principal, Simiraș, are o biografie exemplară în acest sens. A fost un tînăr entuziast în primii ani ai revoluției, cînd a cunoscut-o pe Vica, actuala soție, a luptat efectiv și cu o neclintită convingere pentru alungarea boierilor și pentru colectivizare. A evoluat apoi, învățînd la seral și ajungind să-și dea și un doctorat ridicol, spre o îmburghezire rapidă. Nu-1 mai interesează revoluția, ca-n tinerețe, ci vila și mobila stil, partidele de vînătoare și aventurile galante, pînă se vede îndepărtat, pe bună dreptate, din funcția importantă ce o deținea și este nevoit sâ-și petreacă ziua aniversară — culme a decadenței! — cu foști colegi de seral, rămași în funcții modeste și să-și clameze ratarea. Problematica e aceeași ca în piesele lui Băieșu sau Mazilu, în centrul comediei se află de fapt o tragedie : tragedia generată de cazul în care statura morală a individului nu este pe măsura statutului său social. Dacă însă în abordarea acestei teme, aș zice obsesivă în literatura română, Băieșu este ironic și Mazilu caustic, Genaru este incisiv. Satira sa este a unui moralist, a unui clasic ce disecă minuțios un caracter pentru a-i studia mecanismul. Personajele sînt deci puternic reliefate și prilejuiesc actorilor realizări memorabile. Titlul preferat de teatru, „Eticheta contează“, ce traduce în fond celebra „formă fără fond“, subliniază tocmai această dimensiune satirică a piesei lui Ovidiu Genaru, ce presupune o disecție a personajului care să permită spectatorului să vadă și masca și ce se ascunde sub ea. Autorul preferă titlul „Exerciții de forță și de echilibru“, pe care îl și explică în programul de sală : „...o problemă mereu actuală : aceea a puterii și a echilibrului dintre convingeri și acțiunea socială”. Părerea noastră este că Ovidiu Cenaru, fascinat de subtilitatea analizei morale, nu acordă mai deloc atenție „acțiunii sociale”, că altfel spus în piesă este vorba mai mult de „echilibru” (sau de lipsa lui) decît de „forță” și e bine că este așa. Studiind evoluția unui caracter, studiind instalarea lașității autorul se ridică într-o zonă a universaliilor ; conjucturalul, anecdoticul rămîn doar mijloace artistice, de efect în cîteva scene, dar neesențiale pentru mesajul piesei. Aș remarca în acest sens cîteva scene cu șansa de a deveni antologice: momentul în care Oană discută felul în care Simiraș a procurat mobila stil, secvența în care se discută ideea centrală a tezei de doctorat a amfitrionului, iar Vasilaș își compară companionii cu niște muște, sau scena în care cele trei doamne — Vica, Adelina, Violina — se lamentează (oarecum a la Mazilu, dar cu forță dramatică!). în afară de cîteva flash-back-uri prezentul dramaturgiei este static : festinul din casa lui Simiraș. De aceea și spuneam că autorul mai mult descrie caractere decît narează, piesa nu are un conflict dramatic în sensul tradițional al cuvîntului, fapt ce ridică probleme deosebite regiei. I. G. Russu le rezolvă în primul rînd printr-un accent deosebit pus pe jocul actorului, iar în al doilea rînd prin mișcarea scenică — ajutată și de scenografia semnată de Tudor Ghimeș — concepută ca la operetă, cu scoaterea la rampă a actorului care are partitura principală în fiecare scenă. Uneori acest lucru „se vede“ (Constantin Constantin de exemplu părăsește masa, vine în stînga scenei unde „își face numărul”, apoi se duce din nou la locul lui), dar soluția găsită de regizor pentru a contracara caracterul static al textului nu este doar un paleativ, ci se integrează mesajului moral al piesei, contribuind în mod deosebit la disecarea pe care și-o propune autorul, la evidențierea simultană și a „etichetei”, și a conținutului pe care îl maschează.

Actorii realizează creații pe măsura textului. Liviu Manoliu construiește cu măiestrie un Simiraș lipsit de o busolă a valorilor, meschin, trăind drama falsă a ratării poziției obținute și drama reală a întoarcerii printre cei dc teapa sa. Constanța Smeu a avut sarcina dificilă de a realiza un personaj care face eforturi disperate de a păstra un dificil „echilibru” între aspirațiile atît de omenești la dragoste și căldură sufletească și proza unei existențe inumane alături de Simiraș. De fapt autorul textului este mai generos cu personajele feminine, a căror dramă o tratează cu înțelegere și discreție. în același sens Ligia Dumitrescu (Adelina) si Ioana Ene-Atanasiu (Violina) își tratează personajele cu lirism și ironie, cu simpatie chiar, subliniindu-le drama. Constantin Constantin și Florin Gheucă realizează compoziții memorabile în Oană și Vasilaș, personaje pitorești de o expresivitate caragialiană, iar Doru Atanasiu își tratează cu bonomie personajul, pe Chivu. Interpreții își înțeleg perfect personajele și calitatea spectacolului vine de la această concordanță ideală între concepția regizorală, jocul actorilor și textul dramatic.

Distribuția a fost completată în același ton de profesionalitate de Romeo Bărbosu (Simiraș tînăr), Doina lacob (Katy), Mihai Drăgoi (un paznic). Sică Stănescu (un țăran) și Laura Micu (o fată).

Premiera absolută a piesei „Eticheta contează” de Ovidiu Genaru la Teatrul dramatic Bacovia poate fi considerată mai mult decît o reușită : un eveniment.

 

România de turtă dulce

Zilele trecute am asistat la o ceremonie mai mult amuzantă decât solemnă, în care domnii Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu au primit de la un cofetar o turtă dulce de forma hărţii României, pe care au plasat-o pe o hartă a Europei făcută din aceeaşi turtă dulce. Membrii Consiliului european, participanţi la ultima şedinţă din anul acesta la care noi suntem doar observatori, au privit aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cu umor. Având un dezvoltat simţ al umorului, preşedintelui nostru i-au dat lacrimile, probabil de râs. Ori poate s-o fi întrebat în gând cine va mânca turta dulce pe care a aşezat-o atât de frumos pe masa Europei? Faptul că de la 1 ianuarie 2007 vom fi cetăţeni ai Europei este totuşi de natură să ne îngrijoreze. Drepturile pe care le vom căpăta vor fi dublate, cum este şi firesc, de datorii. Până unde se vor întinde drepturile şi de unde vor începe datoriile? Până unde România se va afirma ca o voce distinctă, originală şi valoroasă în Europa şi în lume şi de unde va trebui să adoptăm reguli străine de noi, de la tăiatul porcului la asigurarea de sănătate a câinelui, reguli care ne pot dizolva într-o masă imensă de turtă dulce, fără graniţe, dar şi fără identitate? Autonomia locală trebuie privită doar la nivelul unei comune, sau la nivelul unui ţinut, ori chiar al unei ţări? Dacă vorbim de autonomia pe criterii etnice, cum vor maghiarii, autonomia este o absurditate. Dacă vorbim de autonomie decizională în limita legilor, autonomia este ideală. Cel mai bun exemplu l-am avut tot zilele astea, când blândul ministru al şcolilor a luat, în sfârşit, o decizie fermă în problema „discriminării” atei lor. Îmi face plăcere să citez textual: „Intervenţia Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru înlăturarea simbolurilor religioase din sălile de clasă ar fi total deplasată şi ar restricţiona libera opţiune. În plus, atât petiţionarul, cât şi emitenţii deciziei omit un aspect important: prezenţa icoanelor în unităţile de învăţământ nu este consecinţa unui ordin ministerial, ci o hotărâre a societăţii civile. Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să aparţină tot părinţilor, comunităţii locale şi nu în ultimul rând şcolii.” Iată un exemplu ideal de felul cum este respectată libera opţiune a comunităţii locale, a societăţii civile în perfectă concordanţă cu legile ţării şi ale Europei. Ce te faci însă cu posibilitatea unor abuzuri aproape incontrolabile? Un primar nu pune în posesie nişte proprietari pentru că aşa vrea el. Un consiliu local transformă sala de sport a unei şcoli în sală de biliard pentru un afacerist local. Sunt pline buletinele de ştiri de asemenea abuzuri, deoarece factorii de decizie de la nivelul local - primari, consilieri, chiar directori de şcoli - nu au cultura juridică necesară pentru a lua decizii legale, care să nu fie abuzive. De cele mai multe ori ei judecă prin prisma propriilor interese. Dacă inspectorul şcolar, să zicem, nu-i interesat în acordarea diplomelor „Gh. Lazăr”, chiar dacă există un ordin al ministrului cu privire la faptul că el gestionează aceste diplome, deci trebuie să le finalizeze, puţin îi pasă! Directorului de şcoală nici atât, ca să nu mai vorbim de primar, care n-are nici un interes să dea câteva milioane de la buget pentru nişte distincţii al căror înţeles îi scapă. Era foarte rău să depindă o ţară întreagă de un singur om, cum s-a întâmplat în vremea lui Ceauşescu. Dar dacă o comunitate locală, o comună, să zicem, sau o şcoală, dă peste o asemenea pacoste? Şi sunt mii de comunităţi locale! Poate că Europa va găsi mecanismele instituţionale şi legislative pentru a evita ca într-una dintre cele douăzeci şi şapte de ţări să apară un dictator. Poate că aceste mecanisme vor putea fi copiate până la nivel de comună, sau şcoală. Trebuie să fim optimişti. Constituţia europeană încă nici nu există. Asistăm la naşterea unei lumi! Să dea Dumnezeu ca această lume să fie una dreaptă şi prosperă, iar România de turtă dulce să se integreze armonios în ea, înainte de a fi mâncată de şobolani! 

                                                                                                               19 dec. 2006

NOTĂ: Acest text a fost publicat în rubrica: JURNALUL UNUI OUTSIDER, pe care am ținut-o mai muli ani în „Ziarul de Bacău”. Ultima frază o fi fost profetică?...