Să se închidă televiziunile!

Să se închidă televiziunile!

Recentele proteste în fața CNA (Oare de unde au știut protestatarii unde este sediul CNA? Au fost îndrumați de aceiași băieți care i-au îndrumat pe mineri spre sediile PNL și PNȚ, spre casa lui Ion Rațiu sau spre sediul ziarului „România liberă”?) mi-au amintit că în vara lui 2003 scriam acest articol, care din păcate rămâne valabil și azi. Anomia care domină lumea noastră produce natural anarhie. Nu doar mass-media, dar nici puterile în stat nu au legi care să le reglementeze. Un judecător, un procuror, un ministru, un parlamentar, chiar președintele pot face cam tot ce vor, fără să răspundă pentru faptele lor.

L E G E A  P R E S E I

Sutele de procese în care sunt implicaţi ziarişti, miliardele pretinse drept despăgubiri, intoxicările informaţionale cum a fost cea de la „Monitorul de Bacău” fac parte dintr-un lung şir de încercări ale partidului unic de a-şi subordona mass-media. Mafia care controlează parlamentul, guvernul, justiţia este pe cale să controleze şi mass-media. Puterea ocultă devine polimorfă şi dictatorială. Existenţa „puterilor” în stat, presa ca a patra putere, pluripartitismul sunt o uriașă formă fără fond, care maschează tragedia unui întreg popor oprimat de o mână de mafioţi.

Dar presa ar trebui să fie expresia cea mai autentică a societăţii civile, ea ar trebui să ţină mereu sub lupă puterile legislativă, executivă şi judecătorească, pentru ca acestea să funcţioneze în interesul cetăţenilor. De ce nu se întâmplă acest lucru? Pentru că puterea cea mai importantă pentru o democraţie, presa, nu este legiferată. Când, la congresul de constituire a Asociaţiei Ziariştilor Români, în 1990, am propus elaborarea unei legi a presei, am fost întâmpinat cu proteste violente. Colegii care protestau se gândeau la cenzură, la reglementările ceauşiste de care abia scăpasem. (De fapt n-am scăpat nici acum: În „Evenimentul zilei” din 18 iulie o distinsă doamnă „Director Comunicare şi Reprezentare SRTv” solicită un drept la replică invocând Legea nr.3 / l974, art.69 !!). Eu mă gândeam însă la apărarea drepturilor şi libertăţilor ziariştilor, deoarece acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, cum spunea un înaintaş paşoptist. Nu poate să fie o libertate a presei fără o lege care să protejeze această libertate, lege făcută chiar de ziarişti.
Constituţia rămâne vorbă goală dacă nu avem o lege organică a informaţiei şi a opiniei. Exercitarea acestor drepturi fundamentale ale cetăţenilor României trebuie reglementată. În articolul 30 din Constituţie se stipulează că libertatea de exprimare este inviolabilă, cenzura este interzisă, nici o publicaţie nu poate fi suprimată, legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanţării, răspunderea civilă revine editorului sau autorului în condiţiile legii, delictele de presă se stabilesc prin lege. Ideea de lege apare de trei ori în acest articol, dar la peste un deceniu de la adoptarea Constituţiei încă nu avem această lege organică, din care apoi să apară ca legi ordinare legea audiovizualului, a presei tipărite etc. Cele câteva legi apărute ad hoc sunt lacunare şi contradictorii, iar Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă este prea vag şi fără consecinţe juridice.

La fel se întâmplă cu articolul 31, care legiferează dreptul la informaţie. Iată paragraful 5 : „Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.” Răspunde legea audiovizualului acestor exigenţe, în lipsa unei legi a presei ?

Să definim termenii, ca să ne putem înţelege !

Ce este informaţia de interes public? Dar opinia? Cine finanţează ziarele şi ce raporturi sunt între finanţator şi ziarist? Este ziaristul un „negru” al patronului?

Este necesară o lege a statutului ziaristului, aşa cum există pentru medici, profesori, jurişti, artişti, adică pentru toate profesiunile liberale, care nu pot şi nu trebuie să fie reglementate de Codul muncii. Cine poate fi ziarist? Care sunt drepturile şi îndatoririle ziaristului? Cum se reglementează dreptul la replică? Polemica are nişte reguli, măcar câte sunt la box? Ce este calomnia? Ce este insulta? Ce este dezinformarea? Care sunt delictele de presă (art.30, al.8 din Constituţie), cum se ierarhizează şi cum se sancţionează? Care sunt civile, care sunt (dacă sunt!) penale?

Cât timp nu există o lege care să reglementeze acest domeniu vital pentru o democraţie – mass-media – cât timp anarhia de acum permite oricărui analfabet să facă propria sa lege în presă, cumpărând conştiinţe şi otrăvind informaţional electoratul, de fapt întreaga populaţie a României, mijloacele de comunicare în masă vor fi tot mai mult nu „câini de pază a democraţiei”, ci „câini care sar la gâtul democraţiei” !

PALIATIVE

Paliative

Guvernul greșește atunci când mărește arbitrar pensiile, salariile medicilor și ale profesorilor, vrea să dea o lege a amnistiei și grațierii, vrea să modifice codul penal și mai ales codul de procedură penală. Greșește deoarece astea sunt paliative care doar maschează realitatea mortală în care am fost aduși de „cel viclean” și de clica lui, autorii demonici ai statului mafiot ascuns sub masca așa-zisului stat de drept. Guvernul se sprijină pe o majoritate confortabilă în Parlament, este hotărât să guverneze cel puțin patru ani, deci nu are de ce să se grăbească, luând în pripă decizii bazate pe emoție, nu pe judecată la rece. Dă astfel prilej străzii să reacționeze violent, iar domnului președinte să gafeze a mia oară, exhibându-și penibil aversiunea față de actuala putere.

Atunci când te așezi pe drum lung, trebuie să stai calm și să judeci care sunt prioritățile, cum să le ordonezi în timp, cum să le rezolvi. Eu cred că prima și cea mai gravă problemă o constituie reconstruirea puterii judecătorești. Statul mafiot a comis cea mai gravă crimă atunci când a amestecat puterea judecătorească, avocatul statului și serviciile de informații. Acest amestec exploziv a fost aprobat cu naivitate de parlamentul care a votat codurile, apoi a fost perfecționat diabolic de „cel viclean”, astfel încât justiția a devenit o periculoasă armă politică. Nu trebuie dezincriminat cutare sau cutare faptă, cu sau fără dedicație. Trebuie definit clar conflictul de interese, abuzul în serviciu, șantajul etc., apoi trebuie revăzute sentințele politice. Pentru asta corpul magistraților trebuie refăcut, fără procurori, care-s avocați ai statului, în subordinea ministrului justiției, sau poate fi creat un minister al lor, frate cu ministerul de interne. Oricum, ei nu sunt magistrați! În sfârșit, trebuie ca judecătorul să fie total decuplat de serviciile de informații, care trebuie și ele redefinite. Pentru ca aceste servicii – judecătoria, ministerul public, serviciile de informații – să nu poată deveni instrumente ale dictaturii, trebuie elaborate coduri stricte ale răspunderii administrative/penale. Trebuie revăzute și codurile, penal și de procedură penală, iar abia apoi să se discute despre amnistie și grațiere. Aceste acte, absolut necesare, trebuie să aibă o motivare obiectivă, trebuie să se bazeze pe voința legislativă a parlamentului. Cei care țipă acum că se atentează la existența statului de drept, de fapt apără statul mafiot. Statul de drept abia trebuie instituit prin aceste acțiuni necesare, urgente.

Salariile și pensiile sunt haotic reglementate. Sunt o groază de pensii și salarii speciale, fiecare ia cât poate de la Stat, că de aia e Stat, vorba lui conu Leonida! Legea pensiilor, cu pensiile calculate pe puncte după cât a contribuit fiecare, cea mai corectă lege dacă ar fi aplicată, este grevată de tot felul de legi speciale, de sinecuri care împovărează bugetul. Limita de 45% din salariul mediu pentru un punct este limita minimă, dar nu se respectă nici ca limită maximă, deoarece banii se duc pentru cei care nu au dreptul. Salariile bugetarilor ar trebui să fie și ele într-o grilă unică. Eu cer acest lucru de un sfert de secol, dar nici un guvern nu este interesat să pună ordine în domeniu. Poate ar trebui ca și salariile bugetarilor să fie exprimate tot prin puncte egale cu salariul mediu din economie, care este un dat obiectiv, sau cu salariul minim stabilit prin lege. Sigur că profesorul sau medicul trebuie să aibă un salariu mai mare, dar raportat la ce? Un primar de comună, care ar trebui să fie onorific, să nu aibă salariu, este plătit ca ...demnitar! Profesorul de la școala din sat ce salariu are în raport cu salariul primarului? Este bine că s-au mărit salariile profesorilor și ale medicilor cu 15%, dar de ce nu 17%, sau 10%? Deciziile astea întâmplătoare fac mai mult rău. Guvernul promite ca până la jumătatea anului să pună în discuție legea salarizării bugetarilor. Să dea Dumnezeu, dar toate guvernele de până acum au promis acest lucru...!

Nu sunt un simpatizant al PSD-ului, dimpotrivă, dar cred că trebuie să acordăm actualei puteri încredere. Este o crimă să spui „penalii din parlament”, mai ales când ești președinte, deci teoretic factorul de stabilitate și conciliere. Oamenii, dar și partidele, și guvernele și parlamentul trebuie apreciați/judecați după ce fac ceva, bun sau rău, nu înainte!

Ioan NEACȘU

26 ian. 2017

Telenovelă cu securiști

Au trecut opt ani de când am scris aceste rânduri. Întrebarea, retorică, rămâne actuală: cine conduce, totuși, România, dar și lumea întreagă? Telenovela scrisă și regizată de domnul Ghiță bate orice ficțiune. Viața bate, de departe, filmul! Aștept, cu interes (cum se spune!) episoadele următoare.

Voința politică

         Am terminat recent de citit un volum scris de doi americani, Abram N . Shulsky  şi Gary J. Schmitt, care este foarte tentant prezentat drept abecedarul ideal pentru activitatea de informaţii: „Războiul tăcut. Introducere în universul informaţiilor secrete”. Autorii au nişte cărţi de vizită impresionante, sunt în topul serviciilor de „intelligence” ale SUA, deci sunt nişte superspioni. Textul este foarte ştiinţific elaborat, cu un util indice de materii, este prefaţat şi postfaţat de şefi ai serviciilor noastre de spionaj, George Maior şi Mihai-Răzvan Ungureanu, deci foarte credibil, în măsura în care un specialist în „intelligence” spune totdeauna ce trebuie şi mai ales cât trebuie să se ştie, deci nu spune „totul”. M-a frapat faptul că serviciile secrete din America nu-s deosebite de securitatea noastră. Culegerea şi analiza informaţiilor, operaţiunile secrete, activitatea de contrainformaţii, în sfârşit raportul acestei activităţi cu etica, dar mai ales cu politica sunt, mutatis mutandis, asemănătoare cu ce făcea la noi securitatea, sau cu ce fac acum serviciile secrete. „Tehnicile” par de cele mai multe ori infantile, oricum, sunt de o simplitate penibilă, dacă nu or mai fi şi altele pe care autorii le-au trecut sub tăcere. De când lumea spionii au folosit tot felul de tehnici, de la sărutul lui Iuda, la stocarea datelor de telefonie sau internet care produce atâta scandal, sau la paşapoartele biometrice, despre care vom vorbi săptămâna viitoare. Primul text în limba română, datat 1521, este un raport informativ poate mai primitiv, dar sigur mai eficient decât multe rapoarte ale serviciilor secrete actuale. Problema nu este a „tehnicilor”, cât a prelucrării informaţiei şi mai ales a finalităţii acestei activităţi. Culegerea de informaţii duce la analiză, care urmăreşte o predicţie în baza căreia să se ia decizia.

         Total greşit, cred eu, deoarece în felul ăsta se renunţă la voinţă, decizia nu mai este creativă, ci automată. Ofiţerul de informaţii culege informaţiile, analistul le prelucrează, apoi omul politic sau generalul ar trebui să ia decizia ca expresie a voinţei sale, deoarece el urmăreşte un scop, un ideal, el nu-i câinele lui Pavlov să răspundă automat la analiza serviciului de informaţii. El are o doctrină politică sau militară, are o viziune. Evident, asta este părerea mea, autorii sunt însă  foarte siguri că omul politic, sau generalul trebuie să ia obligatoriu deciziile care decurg din analiza făcută de serviciile de informaţii.

         Poate chiar aşa este. Sigur, eu fac o analiză utopică, dar atunci această ţară, sau SUA, sau lumea întreagă, de cine sunt conduse? De ce mai avem partide politice, parlament, guvern, dacă toţi aceşti oameni nu fac altceva decât să recite concluziile analizelor făcute de serviciile de informaţii, dacă nu-şi pot exprima în nici un fel voinţa politică, aşa cum rezultă ea din doctrinele partidelor, din analizele politice, în sfârşit ca o expresie a geniului (sic!) politic al cutărui sau al cutărui preşedinte, ministru etc.?  Bugetul este făcut de finanţişti care vor numai şi numai binele ţării, sau este o expresie a cine ştie cărei analize a „serviciilor”? Dar o decizie cum ar fi aceea dacă să ne împrumutăm sau nu de la FMI? Aici intervin oarecum şi „colegii” din SUA? La Davos, cele mai mari competenţe ale lumii s-au adunat să găsească cele mai sigure soluţii economice, sociale, politice pentru viitorul planetei, sau doar nişte politicieni care spun ce rezultă din „analizele” serviciilor? Autorii cărţii de care vorbeam susţin că, în numele ONU, ar trebui să se culeagă informaţii prin satelit din toată lumea şi să fie puse la dispoziţia tuturor, insistându-se asupra beneficiilor reciproce ale schimbului liber de informaţii (p.252)! Asta, da, logică americană ! Păi atunci informaţiile nu mai sunt secrete! După ce mă amuză „profunzimea” ideii potrivit căreia „prima problemă privind definirea informaţiilor este de a stabili destinaţia acestora” (p. 255), îmi îngheaţă zâmbetul pe buze când citesc: „influenţă morală este acea influenţă care îi determină pe oameni să fie de acord cu opiniile conducătorilor lor” (p.252), iar „informaţiile interne sunt necesare regimului pentru a se proteja împotriva schimbărilor revoluţionare sau violente”(p.257). Dar securitatea ce făcea?

         Când privesc la dezorientarea oamenilor politici din fruntea ţării, când văd cât de penibilă este lipsa de voinţă politică din partea tuturor factorilor de decizie într-un an atât de dificil pentru toată lumea, stau şi mă întreb: este vorba de un cras amatorism în domeniul politic, economic, social, financiar, care ar explica lipsa evidentă de voinţă politică, sau toată lumea aşteaptă „analizele serviciilor”?

3 feb. 2009

Postelectorale

POSTELECTORALE

A trecut o lună de la alegeri. Electoratul este beștelit, pe internet mai ales, pentru faptul că a ales PSD-ul. Pensionarii sunt făcuți comuniști, proști care cred că partidul lui Iliescu le va crește pensiile, iar pesediștii sunt considerați in corpore „penali”. „Penal” este și domnul Tăriceanu, deși nu se prea înțelege de ce. Domnul președinte îi insultă pe șefii camerelor, pe miniștri, pe alegători, supărat că nu mai are „guvernul meu”. Pretinșii liberali pun bețe în roate actualului guvern, reclamând la Curtea Constituțională legea pentru emiterea de ordonanțe pe perioada de vacanță a Parlamentului, doar vor întârzia măcar cu o săptămână intrarea în funcție a guvernului.

De ce atâta încrâncenare? Cine o întreține? În ce scop?

Să încercăm o depășire a dimensiunii emoționale a momentului și să judecăm la rece. A câștigat, cu adevărat, PSD-ul alegerile? La vot s-a prezentat mai puțin de jumătate din electorat, iar pentru PSD au votat mai puțin de jumătate dintre alegători. Cei care au votat cu partidul care, după atâția ani, încă este perceput ca urmaș al vechiului partid comunist au votat de fapt împotriva mafiei pedeliste care, dacă s-a îmbrăcat în pielea de oaie a defunctului PNL, nu înseamnă că a devenit peste noapte liberală. Și alegătorii care au votat cu PSD-ul, și cei care au ales să nu se ducă la vot au exprimat de fapt profundul lor dezacord față de mafia care spoliază Țara. Această mafie este transpartinică, însă a devenit mai violentă, mai impertinentă de când este pe față susținută de forțele străine României, în slujba cărora s-a pus de la început.

Însuși cel viclean a susținut că România a devenit un stat mafiot. Aplicând principiul „hoțul strigă: „hoții!””, mafioții au construit un stat mafiot pe care l-au botezat „stat de drept”. Au creat structuri coercitive care să aplice arbitrar legile, pentru a trimite în pușcărie nu pe adevărații infractori, nu pe criminalii periculoși, ci pe adversarii politici, sau pe cei care nu se supun ordinelor samavolnice ale mafiei. Cum să bagi în închisoare un savant cum este doctorul Mencinicovschi, evident nevinovat, căci unui om de știință nu-i umblă mintea la furtișaguri, iar pe cel viclean, care a făcut atâtea blestemății, să-l lași liber? Atunci când justiția din România face asemenea nedreptăți, condamnate și de CEDO, cum poți să declari „penal” și să-l pui la stâlpul infamiei pe un om care are doar vina de a nu fi uzat de dreptul de a nu declara nimic și a vrut să ajute procurorul, neștiind ce urmărește acesta de fapt: acuzarea fără temei.

Cei care strigă, vituperând pe toate vocile, că electoratul a respins liberalismul, ori se înșală, ori servesc propaganda mafiei. De fapt „statul de drept” este un paravan după care se ascunde „statul mafiot”, așa cum PNL-ul actual este un paravan după care se ascunde PDL-ul. Nu are nimic de-a face cu liberalismul, cum statul actual nu are nimic de-a face cu dreptul. Așa cum a dezvăluit recent domnul Ghiță, procurorii fabrică dosare la comandă, ca în anii cincizeci. Pe de altă parte, dosare cum sunt cele ale dispariției flotei, ale mineriadelor, ale revoluției sunt ținute zeci de ani în sertare.

Oare nu e nimic de făcut? Trebuie ca în fruntea Țării să ajungă oameni care nu sunt aserviți străinilor, care să înțeleagă faptul că a fi patriot nu înseamnă că ești antieuropean, dimpotrivă! Totul trebuie reconstruit, de la Constituție și legi organice, până la codurile justiției. Eu am votat cu partidul lui Marian Munteanu, deși la Bacău era reprezentat de o doamnă care îl admira pe Cioloș și un partid ad hoc, antisistem, intrat în Parlament tocmai pentru că a păcălit cu discursul său antipoliticianist, dar care de fapt servește interesele celor care tratează Țara ca pe o colonie. Cred că Țara are nevoie de oameni politici adevărați, care să se sacrifice pentru binele României. Programul PSD-ului, dar și primele măsuri ale actualilor guvernanți mă fac să fiu optimist în legătură cu viitorul. Poate ne ajută Dumnezeu și actuala echipă condusă de domnii Dragnea și Tăriceanu are mai puțini membri ai mafiei din PSD, iar mafioții din vechiul PNL, poate au rămas toți alături de pedeliști. Poate actualii guvernanți sunt cu adevărat patrioți, așa cum au declarat de mai multe ori, poate se hotărăsc să nu mai fie servili față de străini. Noi nu suntem slugile străinilor, trebuie să avem demnitatea să le pretindem și americanilor, și europenilor să ne trateze ca pe niște egali.

10 ian. 2017

UN AN NOU !

În anul care trece am făcut un experiment tipografic. Am scos pe hârtie una dintre cele patrusprezece cărți scrise până acum și am avut surpriza să constat că mulți cititori abia când au văzut cartea de hârtie au observat că exist. Cartea se numește „Oglinda retrovizoare” și a apărut la editura Vicovia, redactor fiind Viorel Cucu, directorul editurii. Anul care vine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi continua să tipăresc ceea ce deja am scris și se află în spațiul virtual, „Școala românească” , o carte cu eseuri despre școală, care nu cred că va fi prea corectă politic, dar este punctul meu de vedere în dezbaterea anunțată. Acuma scriu la un volum de estetică, am și „butonat” zece pagini(!). Dacă va fi gata până la toamnă, promit să nu-l mai las doar pe internet.

La mulți ani!

OUL DOGMATIC

„Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”

Ion Barbu: „Oul dogmatic”

Nu mi-am propus aici să comentez poemul lui Ion Barbu. De altfel, așa cum voi spune mai încolo, comentariul nici nu este posibil, iar un pseudo-comentariu, cum se face la școală, este inutil. Dacă vreți, totuși, o glosare foarte inteligentă și erudită pe marginea acestui poem, citiți excelentă monografie a lui Theodor Codreanu (ed. „Curtea veche”, 2011). Ceea ce îmi propun eu aici este însă ca prin analogii să găsesc în simbolurile barbiene chiar o estetică a operei de artă (nu-i o tautologie!), să fac o deosebire între „artistic” și „estetic” în opera de artă, apoi să văd cum este receptată opera de artă.

Oul ca simbol al misterului facerii lumii este vechi. Vorbind despre „Oul dogmatic”, Ion Rotaru citează un poem din „Upanișade” intitulat chiar „Oul cosmic”. În sculptura sa „Începutul lumii”, Brâncuși realizează un analogon al Cosmosului despre care poetul american Ezra Pound spunea: „…trebuie să reținem faptul că Brâncuși avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitație terestră, o formă atât de liberă în propria ei viață ca aceea a geometriei analitice. Și dovada că a reușit această experiență este că, din orice parte l-ai privi, ovoidul pare viu și gata să se ridice în spațiu.” Oul este simbolul creației, deci și al creației artistice. Dați-mi voie să văd în oul descris de Ion Barbu Opera de artă, care este și ea o Lume: „...și azi – întocma: Mărunte lumi păstrează dogma” spune Poetul. Operele de artă sunt „mărunte lumi” față de lumea cea mare creată de Dumnezeu, care însă o „păstrează”, așa cum picăturile de rouă reflectă lumea din jur. Petre Țuțea spunea: „Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau filosofie petece de transcendență.” (v. Petre Țuțea: „321 de vorbe memorabile”, ed. Humanitas, 1993, p.35). Opera de artă are un corp, o structură artistică, perceptibilă de către cititor/ ascultător/ privitor prin simțuri, dar care „face sensibilă” de fapt dimensiunea veșnică, nelimitată, infinită a lumii finite. Contemplând Opera de artă/„oul”, Ion Barbu exclamă: „Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?” Dimensiunea transcendentă a lumii nu poate fi percepută de om, ea poate fi doar intuită, dar Opera de artă „face sensibil” universul veșnic al celor nevăzute, despre care mărturisim în Crez.

Toate Operele de artă au această miraculoasă însușire? Nu, majoritatea lor sunt tautologice, în sensul că sunt doar imagini mai mult sau mai puțin reușite ale lumii în care trăim. Ion Barbu face deosebire în poemul său între „oul viu la vârf cu plod” și „oul sterp, ca de mâncare”. Dacă admitem că Opera de artă este un model al realității realizat după un algoritm existent în conștientul și inconștientul creatorului, atunci trebuie să admitem mai departe că acele elemente ale algoritmului existente în conștient, care țin mai ales de tehnica artistică, dau valoare artistică Operei, iar cele care țin de inconștient dau Operei valoare estetică. Majoritatea operelor de artă sunt creații care transmit mesaje extraestetice, mai ales psihologice, dar și de ordin istoric, politic, social, chiar comercial. Ele nu au nici o valoare estetică? Pot avea atâta timp cât sunt perfecte din punct de vedere artistic. Tudor Vianu spunea că perfecțiunea artistică, în măsura în care este o imagine a perfecțiunii lumii, poate avea valoare estetică. Evident, e greu, dacă nu imposibil, să atingă un artist perfecțiunea. Apoi, un mare artist, obsedat de a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, adică transcendentul, chiar evită perfecțiunea formală, pentru ca artisticul să nu oculteze esteticul.

Nichita Stănescu scrie, în „Lecția despre cub”:

„Se ia o bucată de piatră

se cioplește cu o daltă de sânge,

se lustruiește cu ochiul lui Homer,

se răzuiește cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de nenumărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

și mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.

Toți, dar absolut toți zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-a fi avut un colț sfărâmat!”

Opera de artă este inițial „o bucată de piatră”, ea este perceptibilă prin simțuri, dar procesul de creație, inefabil, presupune acțiuni cât se poate de concrete – se cioplește, se lustruiește, se răzuiește – realizate însă cu instrumente care sunt din altă lume: o daltă de sânge, ochiul lui Homer, niște raze de nedescris. Când Opera este perfectă, deci când ajunge să poată comunica „petecul de transcendență” de care vorbea Petre Țuțea, ea poate fi înțeleasă de autor și de câțiva inițiați, dar mai ales de „infantă”, iar înțelegerea se face simpatetic, prin iubire: „se sărută de nenumărate ori cubul”. Această perfecțiune însă trebuie distrusă, ceilalți (criticii!) au nevoie de imperfecțiune pentru a avea ce comenta! Mesajul estetic este translogic, el poate fi cel mai bine receptat de „infantă”, genuin. Și Arghezi spune: „Fă-te la citit copil/.../ Eu cum vezi, încet, încet/ M-am făcut analfabet”. Acest mesaj nu poate fi decodat prin comentarii, G. Călinescu spunea că cel mai bun comentariu al unei poezii este citarea ei integrală. Poetul folosește cuvintele din disperare, cuvintele nu comunică în poezie sensul lor de dicționar, ci un alt sens, perceptibil la nivel sintactic. Se obține astfel miracolul poeziei, care prin imagini sensibile dezvăluie lumea celor nevăzute. Creatorul dilată lumea până la transparență, pentru a vedea ce este dincolo. Lumina lui nu sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, ci sporește a lumii taină (L. Blaga). Opera de artă nu explică logic lumea, ea este un analogon al ei, precum „oul dogmatic”. Iată de ce ea nu poate și nu trebuie înțeleasă logic, discursiv. Doar credința, receptarea simpatetică, translogică ne poate introduce în universul mirific al Operei. Eminescu spunea: „...credința zugrăvește icoanele-n biserici”, iar Arghezi îl sfătuiește pe cititor să așeze „cu credință căpătâi” Opera, deci să o considere valoare fundamentală. Opera de artă este, ca și dogma, indiscutabilă. Ea nu poate fi „mâncată”, precum oul roșu de Paște, trebuie „lăsată în pacea întâia a ei”; poate fi doar contemplată „cu credință”. Iată de ce, așa cum spuneam la începutul acestor rânduri, comentariul, sau chiar - horribile dictu – analiza, este o întreprindere inutilă, pentru că este imposibilă. Să ne înțelegem, vorbesc de „Oul viu, la vârf cu plod”, de operele care îl fac sensibil pe Sfântul Duh! Aceste opere sunt puține și ele sunt receptate, atunci când sunt înțelese, cu bucurie.

Marea majoritate a operelor de artă sunt structuri artistice uneori deosebit de complexe, care transmit mesaje extraestetice, mai ales de ordin psihologic, dar și istoric, social etc. Ion Barbu zice: ”E dat acestui trist norod/ Și oul sterp, ca de mâncare”. În interpretarea pe care o propun aici, „oul sterp” este opera care nu are dimensiune estetică, deci nu descrie „petece de transcendență”. Ea nu produce bucuria spirituală (duhovnicească) pe care o produce „oul dogmatic”, dar trebuie să admitem că asemenea opere sunt mult apreciate de „acest trist norod”, de miile de cititori/ privitori/ ascultători care găsesc în ele plăcerea de a simți. Un sunet care încântă auzul, o imagine care fascinează privirea, un text care ne poartă închipuirea în lumi splendide sunt create de artiștii stăpâni pe tehnici artistice de mare rafinament și dotați cu un talent indiscutabil. Uneori, o risipă de talent și de tehnică artistică este de văzut și într-o reclamă comercială.

Criticii erudiți și buni cunoscători ai subtilităților artei pot comenta Opera din acest punct de vedere. Am văzut la un concert într-o lojă un critic urmărind foarte concentrat partitura, cu evidentă plăcere. Am spus „plăcere”, nu „bucurie”. Probabil era satisfăcut de acuratețea cu care dirijorul citea partitura, sau poate de originalitatea interpretării, de felul cum răspund instrumentiștii la magia baghetei, dar nu a trăit un minut bucuria cu care asculta concertul, rezemată de arlechin, cu ochii închiși, o plasatoare „analfabetă” din punct de vedere muzical. Sigur că o inițiere în arte este necesară și în școală elevii ar trebui să învețe nu doar literatură, ci și muzică, și arte plastice, și arhitectură. Fiecare artă are limbajul ei și pentru a putea să ajungi la mesajul psihologic, istoric, politic etc., dar mai ales să descoperi eventuale „petece de transcendență” trebuie să cunoști acest limbaj. Este necesară o cultură artistică, alături de o sensibilitate artistică înnăscută. Cineva are „ureche muzicală”, altcineva are capacitatea de a distinge mii de nuanțe ale culorilor, sensibilitatea artistică ne face să preferăm diferite genuri ale artei, dar ea nu este suficientă. E necesară cultivarea ei, trebuie cunoscute mijloacele specifice fiecărei arte prin care Artistul creează Opera ca model al Lumii. Folclorul, de exemplu, folosește ghicitorile pentru a educa nu doar capacitatea de a înțelege limbajul figurat, ci și capacitatea de a gândi analogic, foarte importantă atunci când receptăm Opera ca model al realității. Din păcate școala a renunțat la ghicitori, autorii de manuale nu văd valoarea lor formativă, de fapt nici nu știu dacă se mai gândește cineva la faptul că viitorul „consumator” de artă trebuie format. Dar un text literar trebuie citit „literal și în toate sensurile”, cititorul trebuie să aibă cunoștințele necesare, dar și talent, asemenea autorului!

„E dat acestui trist norod

Și oul sterp, ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod

Făcut e să-l privim la soare.”

Așadar „arta de consum”, care este „ca de mâncare”, e destinată celor care nu pot să se bucure: „acestui trist norod”. „Consumatorii de artă” sunt numeroși, ei trăiesc plăcerea de a recepta opera senzorial, iar imaginea lumii pe care o percep este lipsită de transcendent. „Dar viul ou, la vârf cu plod”, cel care face „Duhul Sfânt sensibil”, „Făcut e să-l privim la soare”, deci să-l contemplăm lăsându-l „în pacea întâie-a lui”. Bucuria spirituală (duhovnicească) a contemplării este astfel diferită de plăcerea tristă a consumului. Prima ne revelează dimensiunea eternă, infinită a lumii lui Dumnezeu, cea de a doua ne descrie lumea contingentă în care trăim. Prima este dată de dimensiunea estetică a Operei, cea de a doua de dimensiunea artistică.

A vrut Ion Barbu să spună în acest poem cele de mai sus? Iată o întrebare inutilă, deoarece aici tocmai asta am încercat, să realizez o interpretare analogică independentă de intenția autorului.

„Acest ou - simbol ți-l aduc,

Om șters, uituc.”

Deci poetul nu ne propune un discurs, ci un simbol, pe care eu am încercat să-l folosesc pentru a aprofunda ontologia Operei de artă. Iată definiția simbolului din DEX: „Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.” Sigur că da, gândirea analogică, nu cea deductivă poate lumina, măcar cât o imagine pe suprafața lustruită a unui bloc de marmură neagră, misterul Operei de artă.

Ioan NEACȘU

Bacău, 1 dec. 2016

Analfabeții

Analfabeții

„Aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcțional, potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educationale prezentat luni, la Cluj-Napoca. Copiii pot să scrie şi să citească, dar nu înțeleg textele asimilate.” Această informație este postată pe internet cu ample comentarii în care este – normal! - beștelită școala. Lasă că nu poate fi asimilat ceva care nu este înțeles, dar să trecem! Care este problema? Și în Biblie se spune: „...aud cu urechile, văd cu ochii, dar nu înțeleg cu inima”. Problema nu este nouă. Îmi amintesc de primul meu an de învățământ, când directorul, un învățător cu vocație, îmi povestea zâmbind șugubăț că a fost în asistență la o învățătoare tânără și ambițioasă, elevii citeau lecția ca pe apă, dar la sfârșitul orei el a scos din buzunar o carte pentru copii, cu literele mari, așa cum erau și cele din abecedar și i-a rugat să citească de acolo. Evident, nu au știut nici măcar să silabisească. Nici un activist - de atunci și de acum – nu știe cum să obțină miracolul înțelegerii. Este un secret pe care doar umilitul Dascăl îl știe. Școala trebuie lăsată să facă ce știe ea, activiștii de partid să nu dea lecții unde nu se pricep. (Dar unde se pricep?) Problema „învățământului comprehensiv” a pus-o recent domnul profesor Andrei Marga, în scurtul său ministeriat, dar a rămas ca o ciudățenie. Pe scaunul pe care au stat Mircea Malița, sau Andrei Marga, au venit activiști care n-au de unde să știe că școala nu se face cu procente, elevii nu-s șuruburi. Procentul de mai sus este chiar onorabil, fiecare generație are premianții, dar și repetenții ei. Doar în „epoca de aur” se cerea ca profesorii să ridice elevii slabi la nivelul celor premianți, lucru imposibil, deoarece chiar poporul spune că din coadă de câine nu poți face sită de mătase. Premianții se fac medici, profesori, ingineri, ceilalți...

Analfabetismul funcțional se vede cel mai bine în Parlament. Când o lege organică – Legea învățământului - spune că pentru școală trebuie să se repartizeze 6% din PIB, iar cei care fac bugetul dau doar 2-3 procente, nu înseamnă că ei știu să citească, dar nu înțeleg? Și nici nu-i de mirare, atunci când în Parlament ajung cântăreți de muzică populară, balerini, sportivi care în viața lor n-au văzut cum arată o lege. Chiar dacă o citesc, nu o înțeleg, că de elaborat... Partidele care pun pe liste personaje cunoscute publicului, dar inocente din punct de vedere politic, așa cum face, de exemplu, partidul care s-a format pe mormântul celui de al doilea mare partid istoric recent dispărut, dau dovadă nu doar de ipocrizie, ci și de faptul că nu au „cadre”. În codul electoral ar trebui trecută obligația ca viitorii parlamentari să aibă cel puțin o licență în drept/administrație/politică, pe lângă studiile profesionale. Până atunci, să spunem „mersi” că totuși pe liste nu sunt – încă! - maneliști.

Ioan NEACȘU

8 nov. 2016