O evocare...

 În Nirvana

         În Bacău, George Bălăiță locuia pe strada Castanilor, la numărul trei, iar eu la numărul patru. Eram vecini. Uneori, când terminam orele și, în drum spre casă, mă opream pe la redacție, se întâmpla ca și el să fi terminat ce avea de făcut și veneam împreună acasă, traversând parcul. Conversația era pentru mine totdeauna interesantă, Bălăiță era mereu volubil și scriitorul, pe care-l remarcasem încă înainte de a-l cunoaște, când am citit „Călătoria”, apoi, când am organizat un spectacol-concurs cu „Întâmplări din noaptea soarelui de lapte”, mă fascina. Știam că scrie un roman mare, prietenul meu Horia Gane, care-i dactilografiase unele capitole, mi-a spus admirativ că nimeni nu a mai scris așa ceva până acum. L-am întrebat de unde a învățat să scrie proză și mi-a spus un lucru pe care de fapt îl bănuiam: de la ruși – Tolstoi, Gogol, Dostoievski – și de la americani, mai ales Faulkner. Cu ei a făcut ucenicia, apoi a devenit el însuși: George Bălăiță. Dacă stau să mă gândesc bine, contactul cu marea proză nu a fost nici măcar o ucenicie, a fost doar o confirmare a ceea ce era George Bălăiță de la primele scrieri: un mare creator de lumi, dar și un inconfundabil creator de text. Văd că ultimul său roman, „Învoiala”, este comentat ca o noutate postmodernă, dar George Bălăiță a mai făcut un „remake” după nuvela „Proștii” a lui Rebreanu, prin anii optzeci! Scriitorul, dincolo de bucuria ludică de a crea variantele sale pentru scrieri celebre, tematizează doar acele scrieri, dar creează un alt univers. George Bălăiță este un demiurg. „Lumea în două zile” este unul dintre marile romane ale secolului trecut din literatura universală. Lumea lui poate fi creată în două zile, poate fi creată din firimituri în care sunt concentrate toate cele văzute, dar și cele nevăzute! Îmi povestea odată, după o șezătoare literară, undeva, într-un sat, că a dormit în casa unui țăran, obosit de „acțiune”, dar mai ales de festinul care a urmat, iar dimineața, când s-a trezit, a privit curios la interiorul tapetat cu tot felul de covoare și cusături, la oalele de pe blidar și a remarcat cu năduf: „grea, munca de prozator: trebuie să descriu cu lux de amănunte tot ce văd aici!”. Secretul universului prozei lui George Bălăiță stă tocmai în faptul că pornește de la observații banale, sau de la texte binecunoscute, dar pe care le transcende precum Prințul din Levant. Într-o zi m-a invitat la el acasă. Avea masa de lucru așezată sub o fereastră care dădea spre curtea Direcției Forestiere, iar în curte era un tomberon, așa cum este descris în „Lumea în două zile”. Lipseau doar cei doi gunoieri a căror conversație o urmărește Antipa din fotoliul Baroni. ...Dar eu stăteam chiar pe celebrul fotoliu! Bălăiță râdea amuzat de mutra pe care o făcusem.

         După ce a plecat la București, ne-am văzut mai rar. A fost cu adevărat revoltat de faptul că tovarășii de la „Junimea” îmi țineau o carte de mulți ani în sertar. Mi-a cerut s-o aduc la „Cartea Românească” și „Introducere în poezie” a apărut foarte repede, cu ajutorul bunului meu prieten, Mircea Ciobanu, care a fost redactor de carte. De câte ori mergeam la București, treceam și pe la Editură, iar George Bălăiță mă primea în biroul care fusese al lui Marin Preda. Pentru el directoratul acesta a fost un sacrificiu, a rupt sute de zile din timpul dedicat Operei pentru a servi ca editor literatura română și a îndeplinit dificila misiune cu strălucire.

         La trecerea sa în Nirvana, nu cred că George Bălăiță va fi foarte surprins. Precum sfinții budiști, el a văzut lumea asta sub specie aeternitatis încă din timpul vieții; acuma probabil va avea doar o confirmare pe care cred că o va trata cu umor...

Ioan NEACȘU

Câteva date autobiografice

IOAN NEACȘU

CURRICULUM VITAE

• 10 noiembrie 1939: Se naşte în târgul Băceşti, jud. Roman, ca fiu al comerciantului Teodor Neacşu şi al Eugeniei, născută Holban.

• 1946-1953: Este elev la Şcoala Generală din Băceşti.

• 1953-1956: Este elev la Liceul Naţional din Iaşi (pe atunci, Liceul „Mihail Sadoveanu”).

• 1957: Este exclus din UTM.

• 1959: Intră la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, falsificându-şi „dosarul”.

• 1961: Se căsătoreşte cu o colegă de facultate, Olga Onu, care va naşte peste trei ani pe Dan Mihail Neacşu, în prezent profesor la Liceul „O. Goga” din Miercurea Ciuc, el însuşi tată a doi copii : Ana Maria şi Victor .

• 1962 : Este pe punctul de a fi exmatriculat, după ce unul dintre activiştii care-l excluseseră din UTM sesizează Rectoratul cu privire la omisiunile din „dosar”.

• 1964: Termină Facultatea de Filologie şi se stabileşte în Bacău, ca redactor la centrul de radioficare (nu poate lucra la ziar, deoarece nu este membru de partid).

• 1967: Pentru că refuză să se înscrie în PCR este obligat să părăsească ziaristica şi intră în învăţământ ca profesor la Şcoala Generală nr. 8 din Bacău.

• 1968: Se naşte al doilea copil al soţilor Neacşu, Ioana Daniela, în prezent medic in Franța şi mamă a unei fetiţe – Teodora.

• 1969:  Ia examenul de definitivat şi se transferă la Liceul Teoretic „Lucreţiu Pătrăşcanu” (azi „Gheorghe Vrânceanu”).

• 1974:  Ia examenul de profesor gradul II în învăţământ.

• 1976 : Printr-un concurs de titularizare devine profesor la Liceul Sanitar Bacău, azi Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, unde funcţionează până la pensionare. (2005)

• 1979:  Ia examenul de profesor gradul I în învăţământ.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI PUBLICISTICĂ

o Debutează în 1962 în revista „Iaşul literar”. Publică recenzii, studii şi articole în „Ateneu”, „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Limba şi literatura română”, „Steagul roşu”, „Radio România” etc.

o Secretar ştiinţific fondator al Universităţii Populare din Bacău, 1965.

o Participă la congresele internaţionale de estetică : Bucureşti – 1972, Darmstadt – 1976, Dubrovnik – 1980, Nottingham – 1988. La ultimele trei congrese participă doar cu comunicări, deoarece nu i se permite să iasă din ţară.

o Publică volumul „Introducere în poezie”, Editura „Cartea Românească”, 1983, care este schiţa unui posibil sistem estetic (redactor de carte : Mircea Ciobanu).

o Este redactor şef al revistei „Catedra”, 1990, prima revistă nedepartamentală de învăţământ apărută după decembrie 1989.

o Din 1994 este redactor coordonator al revistei „Orizonturi noi”, revistă a Societăţii Culturale a Elevilor şi Profesorilor din Liceul „Mihai Eminescu”.

o Iniţiază „Simpozionul naţional de estetică”, Bacău, 1992, simpozion ajuns la ediţia a XII-a. Iniţiativa sa este preluată de Centrul Internaţional de Arte „George Apostu”, de Academia Română, de Universitatea „Bacovia”, care ajută cu logistică, organizare şi participare.

o Organizează primul Forum al ONG-urilor şcolare : Valea Budului, 2002.

o Pe lângă revista „Orizonturi noi” înfiinţează o editură cu acelaşi nume, unde publică ediţia a doua a cărţii „Introducere în poezie”, revăzută, adăugită şi cu o prefaţă în care spune povestea primei ediţii.

o Publică mai ales articole de analiză politică, dar şi estetică sau critică literară, în „România liberă”, „Deşteptarea”, „Monitorul”, „Catedra”, „Revista de filozofie”, „Ateneu”, „Vitraliu”, „Analele Universităţii George Bacovia” etc.

o Organizează colocviile revistei „Orizonturi noi”, începând cu anul 2003, colocvii la care participă mai multe personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice.

o În urma unei experienţe de câteva luni în care publică săptămânal editoriale în „Monitorul de Bacău”, adună aceste articole în volumul „Editoriale”, editura „Orizonturi noi”, 2004.

ACTIVITATEA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ

􀂾 Membru în Biroul Judeţean Bacău al Sindicatului din Învăţământ, 1989.

􀂾 Membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români, 1990.

􀂾 Preşedinte fondator al Filialei Bacău a Alianţei Civice, 1990.

􀂾 Vicepreşedinte fondator al Sindicatului Liber din Învăţământ, 1989-1991 (demisie).

􀂾 Membru fondator al Partidului Alianţei Civice 1991-1992 (demisie).

􀂾 Preşedinte fondator al Filialei Bacău a F.D.A.R. 1990-1991

􀂾 Membru fondator şi purtător de cuvânt al Filialei Bacău a C.D.R., 1991-1997.

􀂾 Purtător de cuvânt al Organizaţiei judeţului Bacău a P.N.Ţ.C.D., 1995-1997 (demisie).

􀂾 Preşedinte fondator al Societăţii Culturale a Elevilor şi Profesorilor din Liceul „Mihai Eminescu”, 1994.

CRONICA LITERARĂ

Un roman total

Prin „Cinesunta – fata cu trecutul amputat - ” Viorel Savin ambiționează să scrie o carte „de nisip”, infinită și ca semnificații, dar și ca mijloace de expresie de tot felul. După o lectură superficială, romanul pare un thriller cu interlopi, răpiri, crime, accidente, cercetări detectivistice etc. Eroina este o fată de șaisprezece ani din Bacău, răpită de doi criminali pentru a fi valorificată în Franța fie pentru „organe”, fie ca prostituată. Cei doi criminali sunt unul blond și altul tuciuriu (autorul se ferește de o posibilă acuză de discriminare!), cel tuciuriu îl omoară pe cel blond, apoi el însuși moare într-un accident provocat de fată. Eroina este salvată de un localnic, Pierre, care o duce în casa lui, un loc sinistru în mijlocul unei mlaștini. Aici ea constată că în urma accidentului a rămas fără memorie, nu știe nici cum o cheamă, nici de unde este. Nu vorbește limba franceză, dar gândește în română. Se întreabă „eu cine sunt?” și Pierre crede că ăsta e numele ei: Cinesunta. Evadează, Pierre moare într-un accident stupid, Cinesunta traversează dramatic mlaștina, apoi este culeasă de pe marginea șoselei de un camionagiu, care o sechestrează, ea scapă, accidentându-l și pe acesta, apoi ajunge în oraș, fuge de poliție și se ascunde într-un castel părăsit. După infernul din casa lui Pierre, aici trăiește în paradis. Pleacă totuși în oraș, unde întâlnește un tânăr pe care-l cunoscuse în casa din mlaștină, constată că poate vorbi engleza și de aici dialogurile se desfășoară dezinvolt. Planifică o excursie cu noul ei prieten, cei doi călătoresc pe un râu pitoresc până la o insulă, apoi el o denunță și Cinesunta ajunge la închisoare. Este internată în spital, are loc o amplă investigație, află că știe și italiana, deci identitatea devine și mai greu de stabilit. Presa este interesată de ea, devine un subiect de senzație, justiția franceză nu știe ce naționalitate să-i atribuie: română, engleză, franceză, sau italiană, dar până la urmă judecătorii acceptă argumentul ei, că este româncă deoarece visează în limba română. La ambasada României din Paris descoperă cauza nenorocirilor prin care a trecut și își recapătă, brusc, memoria.

Am povestit un foarte bun roman polițist, având grijă să vă las dumneavoastră plăcerea de a descoperi elementele de mister cu care autorul vă hrănește curiozitatea de-a lungul aventurii, dar mai ales misterul răpirii eroinei care, ca la orice roman polițist care se respectă, este dezvăluit abia în ultima pagină!

Dacă romanul scris de Viorel Savin s-ar rezuma la atât, am putea spune că este un roman bine scris, plăcut la lectură, bun pentru citit în tren.

Dacă însă citim romanul și la alte nivele, constatăm că avem de-a face cu un text foarte complex, care sub aparența unei povestiri polițiste creează o imagine a lumii, face un tulburător portret al Omului singur sub cerul ca un coviltir al lui Dumnezeu. „Va avea cineva aplecare și timp să studieze „ființa aceasta, ca ființă?”” se întreabă autorul într-o scurtă prezentare de pe coperta a patra.

Așadar povestea polițistă este doar o tramă pe care autorul brodează, în diferite straturi, diferite nivele de semnificație. Cel mai repede te poți gândi la stratul psihologic. Anularea conștiinței cuiva este un prilej de a lăsa liber subconștientului să se manifesteze. Nu avem însă de-a face cu un asemenea strat de semnificație, eroina trăiește, dimpotrivă, foarte ancorată în prezent, un prezent pe care îl percepe violent, am putea spune, vorba lui Caragiale, că simte enorm și vede monstruos. Eliberată de trecut, pentru Cinesunta lumea este o continuă noutate, pe care o receptează cu toate simțurile. Nici un comentariu social, deși posibil – pericolul la care sunt expuse fetele în societatea actuală, unde traficanții de carne vie etc., despre nocivitatea presei etc., etc. - nu-i relevant, e banal. Poate la nivelul moral am putea glosa despre bine și rău, despre pedeapsă și răzbunare, despre iubire și trădare, despre justiție etc. dar toate astea s-au mai spus. Eu cred că un comentariu anagogic, un comentariu care să privească povestea Cinesuntei sub specie aeternitatis ar releva nivelul cel mai înalt de semnificație al acestui roman insolit.

Cine este Cinesunta?

„Fata cu trecutul amputat” este o fetiță pe cale de a deveni femeie, sau o femeie care încă nu și-a părăsit statutul de fetiță. Este o „nimfetă”, cum ar zice Vladimir Nabokov, o ființă care deschide ochii asupra lumii cu o infinită curiozitate, cu o perpetuă bucurie. Accidentul în urma căruia își pierde memoria o aruncă în lume ca într-o viață de dincolo, așa cum se întâmplă cu oamenii care trec prin experiența morții clinice, sau a călătoriilor extracorporale. Pentru o lună, timp în care Cinesunta nu știe cine este, ea trăiește o paranteză existențială care o va transforma profund, așa cum cei care se trezesc din moartea clinică devin alți oameni, mult transformați spiritual. Cinesunta pleacă în Franța cu speranța că va face o carieră muzicală în showbiz, dar se întoarce în țară după aventura franceză total transformată, urmează „studii muzicale la o instituție din străinătate și deja are apariții prestigioase pe scene lirice importante”, cum ne spune autorul, deci este o altă ființă.

Aventura nimfetei fără nume începe în casa lui Pierre, un spațiu sordid, în care se trezește fără memorie. Ea se adaptează la situație, nu știe limba în care-i vorbește Pierre, dar înțelege ce i se cere, acceptă noua sa viață fără să dramatizeze. Pentru ea spațiul sordid în care deschide ochii este lumea, pe care o ia așa cum este. Face curățenie, spală rufe, crede că este slujnică, dar nu știe să se fi angajat, oricum nu-și pune problema statutului pe care-l are. Pentru ea totul este urât, vrea să evadeze când bănuiește că Pierre are gânduri necurate, reușește să fugă și fără să vrea îl accidentează pe acesta mortal. Mirosul greu de ulei rânced, lemnăria și podelele năclăite de straturi groase de jeg, păianjenii cu care duce o adevărată bătălie, toate acestea sunt infernul pe care eroina îl traversează în drumul ei spre lumină. Când fuge prin mlaștină, atrasă de luminile mișcătoare ale șoselei care duce spre oraș, alunecă în apă și pentru o vreme plutește în întuneric, până ce lumina cerului o ajută să se orienteze. Este o emergență pe care o trăiește cu bucurie. După infernul din care a evadat, acum traversează un purgatoriu plin de pericole – camionagiul, poliția – până ajunge la castelul părăsit unde adoarme. Lumea pe care o traversează este percepută infinitezimal prin simțuri. Cinesunta nu problematizează, ea doar simte. Lumea este compusă din mirosuri, din arome și din culori. Nu am mai citit ceva în care senzorialul să aibă o asemenea pondere. Viorel Savin este un fin evocator al lumii percepută translogic, holistic, drept un spațiu în care trăim pur și simplu. Grădina castelului în care s-a refugiat Cinesunta este plină de flori și fructe, de culori și parfumuri, de arome descrise cu evidentă plăcere de autor. Eroina mănâncă un măr, pe banca pe care s-a așezat este și un șarpe, elemente care să evoce Paradisul sunt multe. Această a doua experiență din afara lumii este mai bogată, cu personaje cărora doar noi le putem da un înțeles alegoric, pentru eroină ele sunt pur și simplu. Șoricelul Polonic, de exemplu, învață că libertatea este cel mai primejdios lucru din lume, iar Motanul se luptă cu Șarpele într-o pagină demnă de Iliada... Bucuria de a mânca un măr (p. 109), bucuria de a face baie în havuz (p.119-122), curiozitatea cu care observă un mușuroi de furnici, plăcerea de a lenevi la soare, toate aceste întâmplări, alături de somn sunt fațete ale bucuriei de a trăi. Autorul este el însuși un admirator fascinat al nimfetei cu nume inventat și al universului unde ea se inițiază în admirația lumii minunate pe care Dumnezeu a creat-o pentru om. Pe lângă somn, o bucurie a Cinesuntei este baia. Autorul o trimite de multe ori la duș, pentru a o putea descrie în toată frumusețea ei de femeie castă, care se dezbracă de fiecare dată cu o amănunțită încetineală, iar baia din havuz, întinsă pe trei pagini, este un adevărat poem adresat femeii eterne...Scene de o senzualitate inocentă, dacă pot spune așa, sunt multe, de exemplu în excursia spre insula Bătrânului, dar mai ales la întoarcere, când se aruncă în apă și înoată până la un iaht pentru a primi o sticlă de șampanie (p.204-205). Viața este un Paradis, iar când revine pe pământ, printre polițiști, medici, judecători, jurnaliști constată că problema cea mai mare pe care o are este imposibilitatea de a comunica. Ea știe trei limbi, dar asta nu-i folosește la nimic. În castelul din Nadlis, chiar și în casa lui Pierre comunicarea se făcea simpatetic. Aici, printre oameni, cuvintele sunt folosite pentru a ascunde lipsa de comunicare, de fapt lipsa de înțelegere. Intrăm din nou în lumea oamenilor, paranteza existențială de care vorbeam s-a închis, dar experiența pe care a trăit-o Cinesunta a transformat-o. Acum înțelege că viața e bucurie, „joie de vivre”, cum zic francezii, chiar moartea – și sunt multe morți în roman! – este lipsită de dramatism.

Romanul lui Viorel Savin este, deci, mai mult decât un roman polițist. Într-o structură foarte complexă, care combină în mod fericit narațiunea alertă cu dialogul abil construit de un dramaturg consacrat și cu poemul fascinant, Viorel Savin ne vorbește despre miracolul vieții, despre frumusețea, dar și misterul femeii eterne, despre bucuria de a trăi aici și acum, în pridvorul Raiului...

Ioan NEACȘU

CUM SE FAC LEGILE

Cum se fac legile

Acum douăzeci și șapte de ani, la nici două luni de „libertate”, am propus și s-a adoptat de către prima conferință a SLI Bacău această moțiune:

„ Conferinţa Sindicatului Liber din Învăţământul judeţului Bacău cere Inspectoratului Şcolar al judeţului Bacău să nu permită integrarea în învăţământ a nici unui activist din aparatul de partid, utc sau cultural, nici ca suplinitor, nici ca titular.

Motivăm această hotărâre prin aceea că aparatul de partid, utc şi cultural a fost principalul profitor al dictaturii comuniste, s-a dovedit incapabil şi corupt, deci nu prezintă calităţile morale necesare în munca de educaţie.

Cerem de asemenea Ministerului Învăţământului să ia măsuri ferme în acest sens în tot învăţământul românesc.

 Conferinţa Sindicatului Liber din Învăţământul judeţului Bacău,

4 februarie 1990”

După cum vedeți, ideea de „lustrație” a apărut la Bacău cu o lună înainte de Timișoara! Dar nu asta e important, ci faptul că atunci, în vara lui 1990, am fost surprins să aflu că ministerul chiar a ținut cont de moțiunea noastră. În instrucțiunile privitoare la numiri și transferări era trecută această cerință, scria negru pe alb: „Activiștii din aparatul de partid, utc, cultural nu pot fi numiți în învățământ...” dar urma o virgulă, după care mai erau cinci cuvinte: „ ...dacă nu au catedră rezervată”! Ori toată lumea știe că prima grijă a unui profesor numit activist era să-și facă o rezervare de catedră la cel mi bun liceu!

Cei care fac legile nu se gândesc la Dreptate, ci la cum îi avantajează pe ei textul legii. O virgulă pusă unde trebuie ambiguizează sau deturnează sensul legii așa cum vor legiuitorii. Elaborarea Codurilor civile și penale s-a făcut astfel încât să fie suficient de ambigue pentru a putea fi oricând acuzat cineva, sau scăpat un infractor, după caz. Cel viclean, care a dirijat, malefic, această inginerie juridică, acum țipă de frică să nu cadă el însuși în capcanele codurilor, pe care le știe foarte bine. Că doar au fost puse cu știrea lui!

Drepturile hoților

Propunere de Ordonanță de urgență

              Am găsit un text scris de mine în 2006, care se  potrivește de minune la ceea ce se întâmplă acum. Îl propun Guvernului să-l adopte cât poate de repede.

Declaraţia universală a drepturilor hoţului

          Preambul: Având în vedere interesul deosebit cu care sunt urmărite drepturile minorităţilor de întreaga noastră Societate Civilă reprezentată de     ONG-uri celebre cum ar fi Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică Română, Asociaţia Accept şi altele asemenea, considerăm absolut necesar să fie apărate drepturile celei mai importante minorităţi de la noi, aceea a hoţilor. Propunem deci un proiect de "declaraţie universală a drepturilor hoţului" în dorinţa de a proteja această minoritate cu care  pe bună dreptate    ne mândrim.

          Art. 1.- Prin termenul generic de "hoţ" sunt vizaţi în prezenta declaraţie hoţii, criminalii, tâlharii, şpăgarii, evazioniştii, escrocii, proxeneţii, bătăuşii, în general toţi cei care sunt în afara Legii.

          Art. 2- Hoţii sunt o minoritate ocrotită de legile democraţiei, ca minorităţile sexuale, de exemplu.

          Art. 3.- Ca orice minoritar, hoţul trebuie discriminat pozitiv. Dacă la un concurs se prezintă un hoţ  şi un cetăţean cinstit, obligatoriu concursul trebuie câştigat de hoţ. Regula este valabilă şi  pentru licitaţii.

          Art. 4.- Hoţul trebuie protejat de violenţă, inclusiv de violenţa verbală. Nimeni nu are voie să ridice tonul, chiar dacă hoţul înjură de mama focului, nici  să-l insulte, nici să-l lovească sau să-l împuşte. Poliţistul care vine să-l aresteze trebuie să i se adreseze politicos cu apelativul "Domnule Hoţ" şi să-i ceară voie să-i pună cătuşele, apoi să-i ceară scuze.

          Art. 5.- Hoţul are dreptul la intimitate. Este interzisă ascultarea telefonului, mai ales când hoţul vorbeşte cu avocatul, ştiut fiind faptul că avocatului trebuie să-i spună adevărul, ca acesta  să-l poată apăra (amendamentul Ion Cristoiu).

          Art. 6.- Hoţului trebuie să i se creeze condiţii optime de detenţie. În acest scop trebuie construite închisori de cinci stele, pentru ca deţinuţii să nu fie stresaţi de un confort inferior celui pe care l-au avut în stare de libertate (amendamentul Corneliu Vadim Tudor).

          Art. 7.- Augustin Buzura a scris într-un roman publicat înainte de Marea Revoluţie din Decembrie că deţinuţii dintr-o închisoare americană au făcut grevă cerând mărirea porţiei de Whisky. Toţi hoţii din închisorile noastre, fanatici admiratori ai operei buzuriene, s-au revoltat, prozatorul nostru contribuind astfel fundamental la destabilizarea criminalului regim comunist. Pentru a se preveni o astfel de situaţie, hoţilor aflaţi în detenţie trebuie să li se dea tot ce doresc, fără "porţii" (amendamentul Buzura).

          Art. 8.- Este interzisă orice fel de cercetare în legătură cu provenienţa averii hoţului. Aceasta se consideră din principiu licită (prevedere constituţională).

          Art. 9.- Hoţilor aflaţi într-o demnitate sau funcţie publică, de la preşedinte la primarul de comună, li se acordă NUP din oficiu.

          Art. 10.- Prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Hoţului va fi prezentată în Parlamentul European cu propunerea de a fi inclusă în Constituţia Europei.

20 iunie 2006

Intelectualul și politica

Intelectualul și politica

          Acum mai bine de zece ani scriam această tabletă. Văd că e valabilă și acum. Singurul Președinte pe care l-a avut România demn de acest nume dă soluții ideale, care au doar defectul de a nu ține cont de faptul că așa zișii oameni politici acționează exclusiv pentru propriul interes. Miile de oameni care strigă pe stradă nu știu că legile sunt făcute nu să instituie relații morale între oameni, ci să justifice acțiunile celor care fac aceste legi. Intelectualul care este Emil Constantinescu dă soluții ideale, care tocmai pentru că sunt ideale, sunt inaplicabile. Să dea Dumnezeu să mă înșel!

  

Paradoxul lui Emil

          Domnul preşedinte Emil Constantinescu a fost zilele trecute la Parchet pentru a face noi dezvăluiri şi pentru a formula noi acuzaţii în procesele care nu se mai declanşează ale mineriadelor din 1990 şi din 1999. A protestat în legătură cu ideea de a fi eliberat teroristul numărul unu al României - după credinţa sa! - Miron Cosma, a fost bălăcărit în stilul foarte personal de Corneliu Vadim Tudor, a dat câteva interviuri la televiziuni prin cablu şi gata. Şi cu declaraţiile lui, şi fără, ancheta şi procesul mineriadei din Piaţa Universităţii vor merge la fel ca-n cei cincisprezece ani care au trecut deja. Domnul preşedinte Emil Constantinescu dădea impresia unui om îndârjit, dar obosit, care de cincisprezece ani vorbeşte în zadar, deoarece la noi se moare cu dreptatea în mână, vorba ceea. Omul care a deschis celebrul balcon al Pieţii Universităţii, care a condus ca vicepreşedinte Alianţa Civică, apoi Convenţia Democratică din România, în sfârşit fostul preşedinte al României pare acum un Don Quijote, un general fără armată, unul dintre marii frustraţi pe care el însuşi îi condamna  când locuia la Cotroceni.  Degeaba încearcă să ne spună că a fost răstălmăcit, că de fapt oligarhia securisto-activistă nu l-a înfrânt decât în materie de comunicare. L-a înfrânt pe toate planurile! Cea mai bună dovadă este chiar faptul că marile crime postceauşiste, de la morţii din decembrie, la distrugerea economiei şi a finanţelor, la mineriade  sau marile hoţii sunt îngropate sub tone de dosare, inutile atâta timp cât nu duc la nici un rezultat concret. Este adevărat că în timpul guvernării Emil Constantinescu au fost băgaţi la puşcărie sute de infractori - lista o face cu scrupulozitate însuşi domnul preşedinte în cartea sa despre România - dar tot el spune cu amărăciune că cei mai mulţi au fost eliberaţi după anul 2000. Toate rămân tot cum au fost, vorba poetului. Cine-i de vină?

          Dacă în anii săi de glorie Emil Constantinescu îi făcea pe intelectualii care-l criticau pentru deciziile sale "frustraţi", acum el este marele frustrat. A rămas singur, mult mai singur decât era la Cotroceni, înconjurat de camarila universitară condusă de doamna Zoe Petre ca de un adevărat mareşal al curţii. Paradoxul guvernării Emil Constantinescu este de fapt paradoxul intelectualului care crede că face politică. Acum douăzeci de ani, la centenarul Liviu Rebreanu, vorbeam de "paradoxul lui Pahonţu", pentru care politica este o gorilă, dar nu poate acţiona decât cu ajutorul acestei gorile, oricât de mare repulsie ar avea faţă de ea. Personajul lui Liviu Rebreanu trăieşte drama pe care la alte dimensiuni o trăieşte Emil Constantinescu, de fapt toţi intelectualii din România: politica este detestabilă din toate punctele de vedere, dar este singura modalitate de a conduce ţara. Pentru intelectuali nenorocirea vine acum din "corectitudinea politică", acest concept vag pe care nu-l definesc, dar îl folosesc din plin hoţii. De la diversiunea potrivit căreia procesul comunismului însemna condamnarea a patru milioane de oameni, până la depolitizarea administraţiei, după ce în 1997 se striga ca din gură de şarpe că administraţia se "cederizează", pentru a fi păstraţi mereu aceiaşi oameni obedienţi oligarhiei, arma cea mai eficace a fostei nomenclaturi a fost chiar democraţia. Principiile democraţiei occidentale, aplicate "corect politic", au protejat şi protejează de fapt clasa socială superpusă formată în timpul regimului comunist. "Paradoxul lui Emil" constă tocmai în faptul că, fiind obligat să folosească împotriva duşmanilor democraţiei concepte şi mijloace ale democraţiei, în realitate i-a protejat. Tot mai multe voci se ridică împotriva limitelor principiilor democraţiei, chiar în occident. Discriminarea pozitivă a minorităţilor duce la un fel de teroare a minoritarilor asupra majoritarilor, cum se întâmplă cu drepturile homosexualilor, de exemplu. Campioni în aplicarea paradoxală a principiilor democraţiei sunt la noi intelectualii din "grupul pentru dialog social", de la revista"22", doamna Mungiu şi alţi membri ai unei false societăţi civile care apără "drepturile omului". Se ajunge la situaţia paradoxală în care se acordă o mai mare protecţie unui deţinut decât unui bolnav.

          "Paradoxul lui Emil" a dus la faptul că, în ciuda reformelor reale care abia din 1997 s-au făcut în România, guvernarea CDR este percepută ca fiind catastrofală. Aici are dreptate domnul preşedinte Emil Constantinescu, securitatea l-a învins în materie de comunicare, de imagine. Dar paradoxală a fost şi este poziţia sa cu privire la necesitatea de a se aplica legea în modul cel mai democratic. Va să zică vine la tine un miner cu bâta ridicată şi tu încerci să-i explici drepturile omului! "Paradoxul lui Emil" este paradoxul intelectualului în general, care răspunde violenţei instinctuale a bestiei cu floreta fină a argumentului "corect politic".

12 iunie 2006

Să se închidă televiziunile!

Să se închidă televiziunile!

Recentele proteste în fața CNA (Oare de unde au știut protestatarii unde este sediul CNA? Au fost îndrumați de aceiași băieți care i-au îndrumat pe mineri spre sediile PNL și PNȚ, spre casa lui Ion Rațiu sau spre sediul ziarului „România liberă”?) mi-au amintit că în vara lui 2003 scriam acest articol, care din păcate rămâne valabil și azi. Anomia care domină lumea noastră produce natural anarhie. Nu doar mass-media, dar nici puterile în stat nu au legi care să le reglementeze. Un judecător, un procuror, un ministru, un parlamentar, chiar președintele pot face cam tot ce vor, fără să răspundă pentru faptele lor.

L E G E A  P R E S E I

Sutele de procese în care sunt implicaţi ziarişti, miliardele pretinse drept despăgubiri, intoxicările informaţionale cum a fost cea de la „Monitorul de Bacău” fac parte dintr-un lung şir de încercări ale partidului unic de a-şi subordona mass-media. Mafia care controlează parlamentul, guvernul, justiţia este pe cale să controleze şi mass-media. Puterea ocultă devine polimorfă şi dictatorială. Existenţa „puterilor” în stat, presa ca a patra putere, pluripartitismul sunt o uriașă formă fără fond, care maschează tragedia unui întreg popor oprimat de o mână de mafioţi.

Dar presa ar trebui să fie expresia cea mai autentică a societăţii civile, ea ar trebui să ţină mereu sub lupă puterile legislativă, executivă şi judecătorească, pentru ca acestea să funcţioneze în interesul cetăţenilor. De ce nu se întâmplă acest lucru? Pentru că puterea cea mai importantă pentru o democraţie, presa, nu este legiferată. Când, la congresul de constituire a Asociaţiei Ziariştilor Români, în 1990, am propus elaborarea unei legi a presei, am fost întâmpinat cu proteste violente. Colegii care protestau se gândeau la cenzură, la reglementările ceauşiste de care abia scăpasem. (De fapt n-am scăpat nici acum: În „Evenimentul zilei” din 18 iulie o distinsă doamnă „Director Comunicare şi Reprezentare SRTv” solicită un drept la replică invocând Legea nr.3 / l974, art.69 !!). Eu mă gândeam însă la apărarea drepturilor şi libertăţilor ziariştilor, deoarece acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, cum spunea un înaintaş paşoptist. Nu poate să fie o libertate a presei fără o lege care să protejeze această libertate, lege făcută chiar de ziarişti.
Constituţia rămâne vorbă goală dacă nu avem o lege organică a informaţiei şi a opiniei. Exercitarea acestor drepturi fundamentale ale cetăţenilor României trebuie reglementată. În articolul 30 din Constituţie se stipulează că libertatea de exprimare este inviolabilă, cenzura este interzisă, nici o publicaţie nu poate fi suprimată, legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanţării, răspunderea civilă revine editorului sau autorului în condiţiile legii, delictele de presă se stabilesc prin lege. Ideea de lege apare de trei ori în acest articol, dar la peste un deceniu de la adoptarea Constituţiei încă nu avem această lege organică, din care apoi să apară ca legi ordinare legea audiovizualului, a presei tipărite etc. Cele câteva legi apărute ad hoc sunt lacunare şi contradictorii, iar Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă este prea vag şi fără consecinţe juridice.

La fel se întâmplă cu articolul 31, care legiferează dreptul la informaţie. Iată paragraful 5 : „Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.” Răspunde legea audiovizualului acestor exigenţe, în lipsa unei legi a presei ?

Să definim termenii, ca să ne putem înţelege !

Ce este informaţia de interes public? Dar opinia? Cine finanţează ziarele şi ce raporturi sunt între finanţator şi ziarist? Este ziaristul un „negru” al patronului?

Este necesară o lege a statutului ziaristului, aşa cum există pentru medici, profesori, jurişti, artişti, adică pentru toate profesiunile liberale, care nu pot şi nu trebuie să fie reglementate de Codul muncii. Cine poate fi ziarist? Care sunt drepturile şi îndatoririle ziaristului? Cum se reglementează dreptul la replică? Polemica are nişte reguli, măcar câte sunt la box? Ce este calomnia? Ce este insulta? Ce este dezinformarea? Care sunt delictele de presă (art.30, al.8 din Constituţie), cum se ierarhizează şi cum se sancţionează? Care sunt civile, care sunt (dacă sunt!) penale?

Cât timp nu există o lege care să reglementeze acest domeniu vital pentru o democraţie – mass-media – cât timp anarhia de acum permite oricărui analfabet să facă propria sa lege în presă, cumpărând conştiinţe şi otrăvind informaţional electoratul, de fapt întreaga populaţie a României, mijloacele de comunicare în masă vor fi tot mai mult nu „câini de pază a democraţiei”, ci „câini care sar la gâtul democraţiei” !