La Mandelieu, cu Ioana și autoarea romanului „Les amants de la foret maudite”, Angela Ilie.

Legea salarizării

Acum zece ani scriam acest articol despre legea salarizării. Evident, el are doar o valoare sentimentală, nu cred că există un singur politician care să vadă, precum ilustrul nostru înaintaș, o chestie de patriotism în elaborarea acestei legi. Fiecare vede propriul său interes! 

Legea armonizării retribuţiilor bugetare

         Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România, scrie în „Memorii” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. I, pp. 87-91): „…legea mea cea mai de seamă, la care lucrasem cu o mare dârzenie timp de un an de zile, era aceea numită oficial: Legea armonizării retribuţiilor bugetare. Prin ea stabileam 36 de tipuri de salarii şi clase (fără ca aceasta să însemne o definire ierarhică în stat) incluzând pe toţi salariaţii statului în aceste 36 de categorii. Se înţelege la ce competiţii, la ce rivalităţi şi la ce ambiţii dădea naştere alcătuirea unei asemenea legi! Lupta pentru salarii mari a diferitelor corpuri în stat ajunsese să transforme la un moment dat Camera într-un Parlament corporativ din care fiecare breaslă îşi susţinea interesele prin deputaţii din tagma ei! Dar ce operă de dreptate realiza această lege, punând capăt anomaliei ca funcţionari identici de la ministere diferite să fie plătiţi cu lefuri diferite şi suprimând ierarhizarea arbitrară, după norocul şi îndrăzneala fiecărei categorii de funcţionari…

         Evident, nu este locul să vorbesc aici de principiile unei legi al cărei cuprins şi expunere de motive reprezintă un volum de câteva sute de pagini în formatul Monitorului Oficial. Am însă pretenţia că, cu toate greşelile ei posibile, această lege constituie o lucrare ştiinţifică, nu atât prin bogăţia documentării, cât prin metodele întrebuinţate în studiul şi în formularea ei, prin complexitatea şi potrivita sistematizare a criteriilor de clasare a funcţionarilor în diferite categorii de salarii, cât şi prin mecanismul ei financiar suplu care permitea (prin sistemul unor coeficienţi variabili de la an la an) să se sporească salariile progresiv până la nivelul ideal al retribuţiilor în lei aur.

         (…) Zilnic primeam delegaţii care formulau pretenţii exagerate până la ridicol. Fiecare tagmă de funcţionari se socotea axa în jurul căreia se învârte statul sau fundamentul pe care se reazemă existenţa naţiunii.(…) Eu nu puteam admite ca membrii atât de numeroşi ai acestei curţi (Curtea de Casaţie!) să fie plasaţi în salariu imediat după miniştri şi deasupra celor trei generali de corp de armată! (…) Dar în legea armonizării eu cred că am comis două erori. Cea dintâi este aceea de a fi dat prea mare importanţă titlului academic drept criteriu de ierarhizare şi de salarizare a funcţionarilor. Titlul universitar este, mai ales în România, la îndemâna oricărei inteligenţe mediocre şi nu presupune nici măcar un mare grad de conştiinciozitate intelectuală sau un real raport de muncă. Dar mai ales acest titlu nu garantează existenţa unor calităţi de bun funcţionar (întrucât oficiantul de poştă licenţiat este mai bun în serviciu decât cel cu patru clase secundare?); în schimb este sigur că el dă naştere la prezumţiozitate şi la pretenţii care îl fac pe funcţionar incomod pentru şefii săi!

         Pe când cea dintâi eroare constă în a fi cedat unei prejudecăţi, cea de a doua derivă, dimpotrivă, din faptul că nu am respectat o prejudecată. Este vorba de încadrarea tuturor salariaţilor statului pe o unică tabelă de tipuri de salarii, ceea ce a permis să se pună în evidenţă egalitatea de salarii (care exista de altfel şi înainte în fapt) între magistraţi şi mecanicii şefi, între unii ofiţeri şi funcţionarii  de percepţie etc., trezind astfel susceptibilităţi de rang şi de castă şi stârnind ceea ce s-ar putea numi: ciocoismul de breaslă.

         În special magistraţii m-au exasperat cu morga lor şi au mobilizat în Cameră pe deputaţii avocaţi, interesaţi în a-i servi, ca să nu fie puşi cumva pe o scară comună cu ceilalţi salariaţi ai statului, scară în care primul ministru al ţării, patriarhul şi cu toţi ceilalţi înalţi demnitari acceptaseră totuşi să fie încadraţi!”

         Legea a fost viu discutată, a ocupat zile întregi dezbaterile din parlament, iar în final Mihail Manoilescu a ţinut un discurs încheiat astfel: „Fiecare cifră pe care am pus-o în cadrul acestui proiect a avut pentru mine o semnificaţie morală: fiecare cifră mi-a ţesut o imagine. Am văzut pe judecător în roba lui, pe profesor la catedra lui, pe savant în laboratorul lui; am văzut, domnilor, şi pe acel anonim pe care nu trebuie să-l uităm niciodată când este vorba de o lege financiară, pe contribuabilul necunoscut de care trebuie să avem grijă atunci când împărţim o dreptate din banul şi din munca lui. Şi atunci când a fost vorba de salariile mici, am văzut pe funcţionarul umil de la mahalalele din provincie cum vine bucuros, pe urma lefii lui sporite, cu pâinea subsuoară, la copiii lui. Spunea domnul Ghidionescu că în acest proiect este muzică, dar este şi disonanţă. Eu voi îndrăzni să spun că acest proiect se prezintă în faţa ochilor dvs. ca un mare portativ pentru note muzicale. Pe cele 36 de linii ale lui se aşează toţi funcţionarii statului, toate rolurile din stat, de la cel mai umil până la cel ai înalt. Pe acest portativ am încercat să scriem, în marginea puterilor noastre, un imn mai mult, dedicat măririi patriei.”

         Opera lui Mihail Manoilescu din 1927 a fost publicată şi la Paris, Franţa a elaborat o lege după modelul românesc, iar acum noi probabil „ne inspirăm” după legea franceză! Oare câţi dintre ziarişti sau lideri de sindicat, ca să nu mai vorbesc despre parlamentari sau miniştri, au habar că există opera unui român de geniu undeva, în Monitorul Oficial, care ar putea sta la baza mult discutatei legi unice a salarizării bugetarilor? De ce nu se publică un volum cu cele câteva sute de pagini scrise acum optzeci de ani, pe care să-l poată citi oricine este interesat? Şi atunci magistraţii se credeau buricul pământului, şi atunci legea armonizării salariilor bugetarilor era necesară pentru a repara discrepanţele salariale uriaşe obţinute pe căi mai mult sau mai puţin cinstite, şi atunci ilustrul economist sublinia nevoia de a fi respectat contribuabilul de a cărui muncă depinde bugetul.

         Unde mai găsim azi un Mihail Manoilescu?

5 mai 2008

O evocare...

 În Nirvana

         În Bacău, George Bălăiță locuia pe strada Castanilor, la numărul trei, iar eu la numărul patru. Eram vecini. Uneori, când terminam orele și, în drum spre casă, mă opream pe la redacție, se întâmpla ca și el să fi terminat ce avea de făcut și veneam împreună acasă, traversând parcul. Conversația era pentru mine totdeauna interesantă, Bălăiță era mereu volubil și scriitorul, pe care-l remarcasem încă înainte de a-l cunoaște, când am citit „Călătoria”, apoi, când am organizat un spectacol-concurs cu „Întâmplări din noaptea soarelui de lapte”, mă fascina. Știam că scrie un roman mare, prietenul meu Horia Gane, care-i dactilografiase unele capitole, mi-a spus admirativ că nimeni nu a mai scris așa ceva până acum. L-am întrebat de unde a învățat să scrie proză și mi-a spus un lucru pe care de fapt îl bănuiam: de la ruși – Tolstoi, Gogol, Dostoievski – și de la americani, mai ales Faulkner. Cu ei a făcut ucenicia, apoi a devenit el însuși: George Bălăiță. Dacă stau să mă gândesc bine, contactul cu marea proză nu a fost nici măcar o ucenicie, a fost doar o confirmare a ceea ce era George Bălăiță de la primele scrieri: un mare creator de lumi, dar și un inconfundabil creator de text. Văd că ultimul său roman, „Învoiala”, este comentat ca o noutate postmodernă, dar George Bălăiță a mai făcut un „remake” după nuvela „Proștii” a lui Rebreanu, prin anii optzeci! Scriitorul, dincolo de bucuria ludică de a crea variantele sale pentru scrieri celebre, tematizează doar acele scrieri, dar creează un alt univers. George Bălăiță este un demiurg. „Lumea în două zile” este unul dintre marile romane ale secolului trecut din literatura universală. Lumea lui poate fi creată în două zile, poate fi creată din firimituri în care sunt concentrate toate cele văzute, dar și cele nevăzute! Îmi povestea odată, după o șezătoare literară, undeva, într-un sat, că a dormit în casa unui țăran, obosit de „acțiune”, dar mai ales de festinul care a urmat, iar dimineața, când s-a trezit, a privit curios la interiorul tapetat cu tot felul de covoare și cusături, la oalele de pe blidar și a remarcat cu năduf: „grea, munca de prozator: trebuie să descriu cu lux de amănunte tot ce văd aici!”. Secretul universului prozei lui George Bălăiță stă tocmai în faptul că pornește de la observații banale, sau de la texte binecunoscute, dar pe care le transcende precum Prințul din Levant. Într-o zi m-a invitat la el acasă. Avea masa de lucru așezată sub o fereastră care dădea spre curtea Direcției Forestiere, iar în curte era un tomberon, așa cum este descris în „Lumea în două zile”. Lipseau doar cei doi gunoieri a căror conversație o urmărește Antipa din fotoliul Baroni. ...Dar eu stăteam chiar pe celebrul fotoliu! Bălăiță râdea amuzat de mutra pe care o făcusem.

         După ce a plecat la București, ne-am văzut mai rar. A fost cu adevărat revoltat de faptul că tovarășii de la „Junimea” îmi țineau o carte de mulți ani în sertar. Mi-a cerut s-o aduc la „Cartea Românească” și „Introducere în poezie” a apărut foarte repede, cu ajutorul bunului meu prieten, Mircea Ciobanu, care a fost redactor de carte. De câte ori mergeam la București, treceam și pe la Editură, iar George Bălăiță mă primea în biroul care fusese al lui Marin Preda. Pentru el directoratul acesta a fost un sacrificiu, a rupt sute de zile din timpul dedicat Operei pentru a servi ca editor literatura română și a îndeplinit dificila misiune cu strălucire.

         La trecerea sa în Nirvana, nu cred că George Bălăiță va fi foarte surprins. Precum sfinții budiști, el a văzut lumea asta sub specie aeternitatis încă din timpul vieții; acuma probabil va avea doar o confirmare pe care cred că o va trata cu umor...

Ioan NEACȘU

Câteva date autobiografice

IOAN NEACȘU

CURRICULUM VITAE

• 10 noiembrie 1939: Se naşte în târgul Băceşti, jud. Roman, ca fiu al comerciantului Teodor Neacşu şi al Eugeniei, născută Holban.

• 1946-1953: Este elev la Şcoala Generală din Băceşti.

• 1953-1956: Este elev la Liceul Naţional din Iaşi (pe atunci, Liceul „Mihail Sadoveanu”).

• 1957: Este exclus din UTM.

• 1959: Intră la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, falsificându-şi „dosarul”.

• 1961: Se căsătoreşte cu o colegă de facultate, Olga Onu, care va naşte peste trei ani pe Dan Mihail Neacşu, în prezent profesor la Liceul „O. Goga” din Miercurea Ciuc, el însuşi tată a doi copii : Ana Maria şi Victor .

• 1962 : Este pe punctul de a fi exmatriculat, după ce unul dintre activiştii care-l excluseseră din UTM sesizează Rectoratul cu privire la omisiunile din „dosar”.

• 1964: Termină Facultatea de Filologie şi se stabileşte în Bacău, ca redactor la centrul de radioficare (nu poate lucra la ziar, deoarece nu este membru de partid).

• 1967: Pentru că refuză să se înscrie în PCR este obligat să părăsească ziaristica şi intră în învăţământ ca profesor la Şcoala Generală nr. 8 din Bacău.

• 1968: Se naşte al doilea copil al soţilor Neacşu, Ioana Daniela, în prezent medic in Franța şi mamă a unei fetiţe – Teodora.

• 1969:  Ia examenul de definitivat şi se transferă la Liceul Teoretic „Lucreţiu Pătrăşcanu” (azi „Gheorghe Vrânceanu”).

• 1974:  Ia examenul de profesor gradul II în învăţământ.

• 1976 : Printr-un concurs de titularizare devine profesor la Liceul Sanitar Bacău, azi Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, unde funcţionează până la pensionare. (2005)

• 1979:  Ia examenul de profesor gradul I în învăţământ.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI PUBLICISTICĂ

o Debutează în 1962 în revista „Iaşul literar”. Publică recenzii, studii şi articole în „Ateneu”, „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Limba şi literatura română”, „Steagul roşu”, „Radio România” etc.

o Secretar ştiinţific fondator al Universităţii Populare din Bacău, 1965.

o Participă la congresele internaţionale de estetică : Bucureşti – 1972, Darmstadt – 1976, Dubrovnik – 1980, Nottingham – 1988. La ultimele trei congrese participă doar cu comunicări, deoarece nu i se permite să iasă din ţară.

o Publică volumul „Introducere în poezie”, Editura „Cartea Românească”, 1983, care este schiţa unui posibil sistem estetic (redactor de carte : Mircea Ciobanu).

o Este redactor şef al revistei „Catedra”, 1990, prima revistă nedepartamentală de învăţământ apărută după decembrie 1989.

o Din 1994 este redactor coordonator al revistei „Orizonturi noi”, revistă a Societăţii Culturale a Elevilor şi Profesorilor din Liceul „Mihai Eminescu”.

o Iniţiază „Simpozionul naţional de estetică”, Bacău, 1992, simpozion ajuns la ediţia a XII-a. Iniţiativa sa este preluată de Centrul Internaţional de Arte „George Apostu”, de Academia Română, de Universitatea „Bacovia”, care ajută cu logistică, organizare şi participare.

o Organizează primul Forum al ONG-urilor şcolare : Valea Budului, 2002.

o Pe lângă revista „Orizonturi noi” înfiinţează o editură cu acelaşi nume, unde publică ediţia a doua a cărţii „Introducere în poezie”, revăzută, adăugită şi cu o prefaţă în care spune povestea primei ediţii.

o Publică mai ales articole de analiză politică, dar şi estetică sau critică literară, în „România liberă”, „Deşteptarea”, „Monitorul”, „Catedra”, „Revista de filozofie”, „Ateneu”, „Vitraliu”, „Analele Universităţii George Bacovia” etc.

o Organizează colocviile revistei „Orizonturi noi”, începând cu anul 2003, colocvii la care participă mai multe personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice.

o În urma unei experienţe de câteva luni în care publică săptămânal editoriale în „Monitorul de Bacău”, adună aceste articole în volumul „Editoriale”, editura „Orizonturi noi”, 2004.

ACTIVITATEA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ

􀂾 Membru în Biroul Judeţean Bacău al Sindicatului din Învăţământ, 1989.

􀂾 Membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români, 1990.

􀂾 Preşedinte fondator al Filialei Bacău a Alianţei Civice, 1990.

􀂾 Vicepreşedinte fondator al Sindicatului Liber din Învăţământ, 1989-1991 (demisie).

􀂾 Membru fondator al Partidului Alianţei Civice 1991-1992 (demisie).

􀂾 Preşedinte fondator al Filialei Bacău a F.D.A.R. 1990-1991

􀂾 Membru fondator şi purtător de cuvânt al Filialei Bacău a C.D.R., 1991-1997.

􀂾 Purtător de cuvânt al Organizaţiei judeţului Bacău a P.N.Ţ.C.D., 1995-1997 (demisie).

􀂾 Preşedinte fondator al Societăţii Culturale a Elevilor şi Profesorilor din Liceul „Mihai Eminescu”, 1994.

CRONICA LITERARĂ

Un roman total

Prin „Cinesunta – fata cu trecutul amputat - ” Viorel Savin ambiționează să scrie o carte „de nisip”, infinită și ca semnificații, dar și ca mijloace de expresie de tot felul. După o lectură superficială, romanul pare un thriller cu interlopi, răpiri, crime, accidente, cercetări detectivistice etc. Eroina este o fată de șaisprezece ani din Bacău, răpită de doi criminali pentru a fi valorificată în Franța fie pentru „organe”, fie ca prostituată. Cei doi criminali sunt unul blond și altul tuciuriu (autorul se ferește de o posibilă acuză de discriminare!), cel tuciuriu îl omoară pe cel blond, apoi el însuși moare într-un accident provocat de fată. Eroina este salvată de un localnic, Pierre, care o duce în casa lui, un loc sinistru în mijlocul unei mlaștini. Aici ea constată că în urma accidentului a rămas fără memorie, nu știe nici cum o cheamă, nici de unde este. Nu vorbește limba franceză, dar gândește în română. Se întreabă „eu cine sunt?” și Pierre crede că ăsta e numele ei: Cinesunta. Evadează, Pierre moare într-un accident stupid, Cinesunta traversează dramatic mlaștina, apoi este culeasă de pe marginea șoselei de un camionagiu, care o sechestrează, ea scapă, accidentându-l și pe acesta, apoi ajunge în oraș, fuge de poliție și se ascunde într-un castel părăsit. După infernul din casa lui Pierre, aici trăiește în paradis. Pleacă totuși în oraș, unde întâlnește un tânăr pe care-l cunoscuse în casa din mlaștină, constată că poate vorbi engleza și de aici dialogurile se desfășoară dezinvolt. Planifică o excursie cu noul ei prieten, cei doi călătoresc pe un râu pitoresc până la o insulă, apoi el o denunță și Cinesunta ajunge la închisoare. Este internată în spital, are loc o amplă investigație, află că știe și italiana, deci identitatea devine și mai greu de stabilit. Presa este interesată de ea, devine un subiect de senzație, justiția franceză nu știe ce naționalitate să-i atribuie: română, engleză, franceză, sau italiană, dar până la urmă judecătorii acceptă argumentul ei, că este româncă deoarece visează în limba română. La ambasada României din Paris descoperă cauza nenorocirilor prin care a trecut și își recapătă, brusc, memoria.

Am povestit un foarte bun roman polițist, având grijă să vă las dumneavoastră plăcerea de a descoperi elementele de mister cu care autorul vă hrănește curiozitatea de-a lungul aventurii, dar mai ales misterul răpirii eroinei care, ca la orice roman polițist care se respectă, este dezvăluit abia în ultima pagină!

Dacă romanul scris de Viorel Savin s-ar rezuma la atât, am putea spune că este un roman bine scris, plăcut la lectură, bun pentru citit în tren.

Dacă însă citim romanul și la alte nivele, constatăm că avem de-a face cu un text foarte complex, care sub aparența unei povestiri polițiste creează o imagine a lumii, face un tulburător portret al Omului singur sub cerul ca un coviltir al lui Dumnezeu. „Va avea cineva aplecare și timp să studieze „ființa aceasta, ca ființă?”” se întreabă autorul într-o scurtă prezentare de pe coperta a patra.

Așadar povestea polițistă este doar o tramă pe care autorul brodează, în diferite straturi, diferite nivele de semnificație. Cel mai repede te poți gândi la stratul psihologic. Anularea conștiinței cuiva este un prilej de a lăsa liber subconștientului să se manifesteze. Nu avem însă de-a face cu un asemenea strat de semnificație, eroina trăiește, dimpotrivă, foarte ancorată în prezent, un prezent pe care îl percepe violent, am putea spune, vorba lui Caragiale, că simte enorm și vede monstruos. Eliberată de trecut, pentru Cinesunta lumea este o continuă noutate, pe care o receptează cu toate simțurile. Nici un comentariu social, deși posibil – pericolul la care sunt expuse fetele în societatea actuală, unde traficanții de carne vie etc., despre nocivitatea presei etc., etc. - nu-i relevant, e banal. Poate la nivelul moral am putea glosa despre bine și rău, despre pedeapsă și răzbunare, despre iubire și trădare, despre justiție etc. dar toate astea s-au mai spus. Eu cred că un comentariu anagogic, un comentariu care să privească povestea Cinesuntei sub specie aeternitatis ar releva nivelul cel mai înalt de semnificație al acestui roman insolit.

Cine este Cinesunta?

„Fata cu trecutul amputat” este o fetiță pe cale de a deveni femeie, sau o femeie care încă nu și-a părăsit statutul de fetiță. Este o „nimfetă”, cum ar zice Vladimir Nabokov, o ființă care deschide ochii asupra lumii cu o infinită curiozitate, cu o perpetuă bucurie. Accidentul în urma căruia își pierde memoria o aruncă în lume ca într-o viață de dincolo, așa cum se întâmplă cu oamenii care trec prin experiența morții clinice, sau a călătoriilor extracorporale. Pentru o lună, timp în care Cinesunta nu știe cine este, ea trăiește o paranteză existențială care o va transforma profund, așa cum cei care se trezesc din moartea clinică devin alți oameni, mult transformați spiritual. Cinesunta pleacă în Franța cu speranța că va face o carieră muzicală în showbiz, dar se întoarce în țară după aventura franceză total transformată, urmează „studii muzicale la o instituție din străinătate și deja are apariții prestigioase pe scene lirice importante”, cum ne spune autorul, deci este o altă ființă.

Aventura nimfetei fără nume începe în casa lui Pierre, un spațiu sordid, în care se trezește fără memorie. Ea se adaptează la situație, nu știe limba în care-i vorbește Pierre, dar înțelege ce i se cere, acceptă noua sa viață fără să dramatizeze. Pentru ea spațiul sordid în care deschide ochii este lumea, pe care o ia așa cum este. Face curățenie, spală rufe, crede că este slujnică, dar nu știe să se fi angajat, oricum nu-și pune problema statutului pe care-l are. Pentru ea totul este urât, vrea să evadeze când bănuiește că Pierre are gânduri necurate, reușește să fugă și fără să vrea îl accidentează pe acesta mortal. Mirosul greu de ulei rânced, lemnăria și podelele năclăite de straturi groase de jeg, păianjenii cu care duce o adevărată bătălie, toate acestea sunt infernul pe care eroina îl traversează în drumul ei spre lumină. Când fuge prin mlaștină, atrasă de luminile mișcătoare ale șoselei care duce spre oraș, alunecă în apă și pentru o vreme plutește în întuneric, până ce lumina cerului o ajută să se orienteze. Este o emergență pe care o trăiește cu bucurie. După infernul din care a evadat, acum traversează un purgatoriu plin de pericole – camionagiul, poliția – până ajunge la castelul părăsit unde adoarme. Lumea pe care o traversează este percepută infinitezimal prin simțuri. Cinesunta nu problematizează, ea doar simte. Lumea este compusă din mirosuri, din arome și din culori. Nu am mai citit ceva în care senzorialul să aibă o asemenea pondere. Viorel Savin este un fin evocator al lumii percepută translogic, holistic, drept un spațiu în care trăim pur și simplu. Grădina castelului în care s-a refugiat Cinesunta este plină de flori și fructe, de culori și parfumuri, de arome descrise cu evidentă plăcere de autor. Eroina mănâncă un măr, pe banca pe care s-a așezat este și un șarpe, elemente care să evoce Paradisul sunt multe. Această a doua experiență din afara lumii este mai bogată, cu personaje cărora doar noi le putem da un înțeles alegoric, pentru eroină ele sunt pur și simplu. Șoricelul Polonic, de exemplu, învață că libertatea este cel mai primejdios lucru din lume, iar Motanul se luptă cu Șarpele într-o pagină demnă de Iliada... Bucuria de a mânca un măr (p. 109), bucuria de a face baie în havuz (p.119-122), curiozitatea cu care observă un mușuroi de furnici, plăcerea de a lenevi la soare, toate aceste întâmplări, alături de somn sunt fațete ale bucuriei de a trăi. Autorul este el însuși un admirator fascinat al nimfetei cu nume inventat și al universului unde ea se inițiază în admirația lumii minunate pe care Dumnezeu a creat-o pentru om. Pe lângă somn, o bucurie a Cinesuntei este baia. Autorul o trimite de multe ori la duș, pentru a o putea descrie în toată frumusețea ei de femeie castă, care se dezbracă de fiecare dată cu o amănunțită încetineală, iar baia din havuz, întinsă pe trei pagini, este un adevărat poem adresat femeii eterne...Scene de o senzualitate inocentă, dacă pot spune așa, sunt multe, de exemplu în excursia spre insula Bătrânului, dar mai ales la întoarcere, când se aruncă în apă și înoată până la un iaht pentru a primi o sticlă de șampanie (p.204-205). Viața este un Paradis, iar când revine pe pământ, printre polițiști, medici, judecători, jurnaliști constată că problema cea mai mare pe care o are este imposibilitatea de a comunica. Ea știe trei limbi, dar asta nu-i folosește la nimic. În castelul din Nadlis, chiar și în casa lui Pierre comunicarea se făcea simpatetic. Aici, printre oameni, cuvintele sunt folosite pentru a ascunde lipsa de comunicare, de fapt lipsa de înțelegere. Intrăm din nou în lumea oamenilor, paranteza existențială de care vorbeam s-a închis, dar experiența pe care a trăit-o Cinesunta a transformat-o. Acum înțelege că viața e bucurie, „joie de vivre”, cum zic francezii, chiar moartea – și sunt multe morți în roman! – este lipsită de dramatism.

Romanul lui Viorel Savin este, deci, mai mult decât un roman polițist. Într-o structură foarte complexă, care combină în mod fericit narațiunea alertă cu dialogul abil construit de un dramaturg consacrat și cu poemul fascinant, Viorel Savin ne vorbește despre miracolul vieții, despre frumusețea, dar și misterul femeii eterne, despre bucuria de a trăi aici și acum, în pridvorul Raiului...

Ioan NEACȘU

CUM SE FAC LEGILE

Cum se fac legile

Acum douăzeci și șapte de ani, la nici două luni de „libertate”, am propus și s-a adoptat de către prima conferință a SLI Bacău această moțiune:

„ Conferinţa Sindicatului Liber din Învăţământul judeţului Bacău cere Inspectoratului Şcolar al judeţului Bacău să nu permită integrarea în învăţământ a nici unui activist din aparatul de partid, utc sau cultural, nici ca suplinitor, nici ca titular.

Motivăm această hotărâre prin aceea că aparatul de partid, utc şi cultural a fost principalul profitor al dictaturii comuniste, s-a dovedit incapabil şi corupt, deci nu prezintă calităţile morale necesare în munca de educaţie.

Cerem de asemenea Ministerului Învăţământului să ia măsuri ferme în acest sens în tot învăţământul românesc.

 Conferinţa Sindicatului Liber din Învăţământul judeţului Bacău,

4 februarie 1990”

După cum vedeți, ideea de „lustrație” a apărut la Bacău cu o lună înainte de Timișoara! Dar nu asta e important, ci faptul că atunci, în vara lui 1990, am fost surprins să aflu că ministerul chiar a ținut cont de moțiunea noastră. În instrucțiunile privitoare la numiri și transferări era trecută această cerință, scria negru pe alb: „Activiștii din aparatul de partid, utc, cultural nu pot fi numiți în învățământ...” dar urma o virgulă, după care mai erau cinci cuvinte: „ ...dacă nu au catedră rezervată”! Ori toată lumea știe că prima grijă a unui profesor numit activist era să-și facă o rezervare de catedră la cel mi bun liceu!

Cei care fac legile nu se gândesc la Dreptate, ci la cum îi avantajează pe ei textul legii. O virgulă pusă unde trebuie ambiguizează sau deturnează sensul legii așa cum vor legiuitorii. Elaborarea Codurilor civile și penale s-a făcut astfel încât să fie suficient de ambigue pentru a putea fi oricând acuzat cineva, sau scăpat un infractor, după caz. Cel viclean, care a dirijat, malefic, această inginerie juridică, acum țipă de frică să nu cadă el însuși în capcanele codurilor, pe care le știe foarte bine. Că doar au fost puse cu știrea lui!

Drepturile hoților

Propunere de Ordonanță de urgență

              Am găsit un text scris de mine în 2006, care se  potrivește de minune la ceea ce se întâmplă acum. Îl propun Guvernului să-l adopte cât poate de repede.

Declaraţia universală a drepturilor hoţului

          Preambul: Având în vedere interesul deosebit cu care sunt urmărite drepturile minorităţilor de întreaga noastră Societate Civilă reprezentată de     ONG-uri celebre cum ar fi Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică Română, Asociaţia Accept şi altele asemenea, considerăm absolut necesar să fie apărate drepturile celei mai importante minorităţi de la noi, aceea a hoţilor. Propunem deci un proiect de "declaraţie universală a drepturilor hoţului" în dorinţa de a proteja această minoritate cu care  pe bună dreptate    ne mândrim.

          Art. 1.- Prin termenul generic de "hoţ" sunt vizaţi în prezenta declaraţie hoţii, criminalii, tâlharii, şpăgarii, evazioniştii, escrocii, proxeneţii, bătăuşii, în general toţi cei care sunt în afara Legii.

          Art. 2- Hoţii sunt o minoritate ocrotită de legile democraţiei, ca minorităţile sexuale, de exemplu.

          Art. 3.- Ca orice minoritar, hoţul trebuie discriminat pozitiv. Dacă la un concurs se prezintă un hoţ  şi un cetăţean cinstit, obligatoriu concursul trebuie câştigat de hoţ. Regula este valabilă şi  pentru licitaţii.

          Art. 4.- Hoţul trebuie protejat de violenţă, inclusiv de violenţa verbală. Nimeni nu are voie să ridice tonul, chiar dacă hoţul înjură de mama focului, nici  să-l insulte, nici să-l lovească sau să-l împuşte. Poliţistul care vine să-l aresteze trebuie să i se adreseze politicos cu apelativul "Domnule Hoţ" şi să-i ceară voie să-i pună cătuşele, apoi să-i ceară scuze.

          Art. 5.- Hoţul are dreptul la intimitate. Este interzisă ascultarea telefonului, mai ales când hoţul vorbeşte cu avocatul, ştiut fiind faptul că avocatului trebuie să-i spună adevărul, ca acesta  să-l poată apăra (amendamentul Ion Cristoiu).

          Art. 6.- Hoţului trebuie să i se creeze condiţii optime de detenţie. În acest scop trebuie construite închisori de cinci stele, pentru ca deţinuţii să nu fie stresaţi de un confort inferior celui pe care l-au avut în stare de libertate (amendamentul Corneliu Vadim Tudor).

          Art. 7.- Augustin Buzura a scris într-un roman publicat înainte de Marea Revoluţie din Decembrie că deţinuţii dintr-o închisoare americană au făcut grevă cerând mărirea porţiei de Whisky. Toţi hoţii din închisorile noastre, fanatici admiratori ai operei buzuriene, s-au revoltat, prozatorul nostru contribuind astfel fundamental la destabilizarea criminalului regim comunist. Pentru a se preveni o astfel de situaţie, hoţilor aflaţi în detenţie trebuie să li se dea tot ce doresc, fără "porţii" (amendamentul Buzura).

          Art. 8.- Este interzisă orice fel de cercetare în legătură cu provenienţa averii hoţului. Aceasta se consideră din principiu licită (prevedere constituţională).

          Art. 9.- Hoţilor aflaţi într-o demnitate sau funcţie publică, de la preşedinte la primarul de comună, li se acordă NUP din oficiu.

          Art. 10.- Prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Hoţului va fi prezentată în Parlamentul European cu propunerea de a fi inclusă în Constituţia Europei.

20 iunie 2006