POVETELE TRECUTULUI, Eminescu cetateanul, invitat, prof Ioan Neacsu

Declaraţia universală a drepturilor hoţului

          Preambul: Având în vedere interesul deosebit cu care sunt urmărite drepturile minorităţilor de întreaga noastră Societate Civilă reprezentată de     ONG-uri celebre cum ar fi Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică Română, Asociaţia Accept şi altele asemenea, considerăm absolut necesar să fie apărate drepturile celei mai importante minorităţi de la noi, aceea a hoţilor. Propunem deci un proiect de "declaraţie universală a drepturilor hoţului" în dorinţa de a proteja această minoritate cu care  pe bună dreptate    ne mândrim.

          Art. 1.- Prin termenul generic de "hoţ" sunt vizaţi în prezenta declaraţie hoţii, criminalii, tâlharii, şpăgarii, evazioniştii, escrocii, proxeneţii, bătăuşii, în general toţi cei care sunt în afara Legii.

          Art. 2- Hoţii sunt o minoritate ocrotită de legile democraţiei, ca minorităţile sexuale, de exemplu.

          Art. 3.- Ca orice minoritar, hoţul trebuie discriminat pozitiv. Dacă la un concurs se prezintă un hoţ  şi un cetăţean cinstit, obligatoriu concursul trebuie câştigat de hoţ. Regula este valabilă şi  pentru licitaţii.

          Art. 4.- Hoţul trebuie protejat de violenţă, inclusiv de violenţa verbală. Nimeni nu are voie să ridice tonul, chiar dacă hoţul înjură de mama focului, nici  să-l insulte, nici să-l lovească sau să-l împuşte. Poliţistul care vine să-l aresteze trebuie să i se adreseze politicos cu apelativul "Domnule Hoţ" şi să-i ceară voie să-i pună cătuşele, apoi să-i ceară scuze.

          Art. 5.- Hoţul are dreptul la intimitate. Este interzisă ascultarea telefonului, mai ales când hoţul vorbeşte cu avocatul, ştiut fiind faptul că avocatului trebuie să-i spună adevărul, ca acesta  să-l poată apăra (amendamentul Ion Cristoiu).

          Art. 6.- Hoţului trebuie să i se creeze condiţii optime de detenţie. În acest scop trebuie construite închisori de cinci stele, pentru ca deţinuţii să nu fie stresaţi de un confort inferior celui pe care l-au avut în stare de libertate (amendamentul Corneliu Vadim Tudor).

          Art. 7.- Augustin Buzura a scris într-un roman publicat înainte de Marea Revoluţie din Decembrie că deţinuţii dintr-o închisoare americană au făcut grevă cerând mărirea porţiei de Whisky. Toţi hoţii din închisorile noastre, fanatici admiratori ai operei buzuriene, s-au revoltat, prozatorul nostru contribuind astfel fundamental la destabilizarea criminalului regim comunist. Pentru a se preveni o astfel de situaţie, hoţilor aflaţi în detenţie trebuie să li se dea tot ce doresc, fără "porţii" (amendamentul Buzura).

          Art. 8.- Este interzisă orice fel de cercetare în legătură cu provenienţa averii hoţului. Aceasta se consideră din principiu licită (prevedere constituţională).

          Art. 9.- Hoţilor aflaţi într-o demnitate sau funcţie publică, de la preşedinte la primarul de comună, li se acordă NUP din oficiu.

          Art. 10.- Prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Hoţului va fi prezentată în Parlamentul European cu propunerea de a fi inclusă în Constituţia Europei.

20 iunie 2006

Această tabletă scrisă acum mai bine de zece ani este actuală, mai ales postreferendum... 

Am publicat pe hârtie această evocare a anului 1990. Am recuperat articolele scrise în prima revistă nedepartamentală de învățământ, CATEDRA, pe care am condus-o în acel an.

BIBLIA povestită pe scurt

BIBLIA

povestită pentru profani

…pentru Teodora

Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. În ultima zi l-a făcut pe om, pe Adam, apoi a făcut-o și pe Eva, pentru ca Adam să nu fie singur. Primilor oameni le-a dat o singură poruncă: să nu mănânce din pomul cunoașterii. Dracul, în chip de șarpe, a păcălit-o pe Eva, a făcut-o să mănânce un măr, apoi Eva l-a determinat și pe Adam să calce porunca. Deci nici Eva, nici Adam nu au păcătuit – căci asta înseamnă să păcătuiești: să calci o poruncă divină! – din voia lor, ci au fost îndemnați fiecare de altcineva să păcătuiască.

Dumnezeu i-a alungat din Rai, i-a trimis pe pământ, unde Adam a fost pedepsit să-și câștige existența prin muncă - deci munca este o pedeapsă divină! – iar Eva a fost pedepsită să nască în dureri. Oamenii nu știau să trăiască, păcătuiau nu din răutate, ci din neștiință. Dumnezeu i-a pedepsit cu potopul din care a salvat doar familia lui Noe, dar oamenii s-au înmulțit și au continuat să păcătuiască. Le-a dat atunci cele zece porunci, pe care i le-a dictat lui Moise.

Iată-le:

1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

 2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

3. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

 4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentu ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

6. Să nu ucizi.

7. Să nu preacurveşti.

8. Să nu furi.

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

10.Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.

Cu excepția a două porunci, 4 și 5, toate celelalte sunt interdicții, toate încep cu „să nu…” și, cum era de așteptat, atunci când i se interzice indiferent ce, omul este tentat să acționeze exact invers! Dumnezeu le-a trimis oamenilor profeți, preoți și regi să-i aducă pe calea cea bună. Le-a dat și o mulțime de porunci suplimentare, în cele cinci cărți ale lui Moise, Tora. Sunt 613 astfel de porunci, dar marea lor majoritate sunt interdicții, deci pasibile de a fi încălcate. Apoi, dacă era greu să fie respectate zece porunci, este și mai greu să fie respectate  613! Lumea s-a umplut de păcate și Dumnezeu, după ce a văzut că nici preoții, nici regii, nici profeții nu au putut să-i determine pe oameni să nu mai păcătuiască, a hotărât să vină El Însuți, sub chipul Fiului, al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a ridica păcatele lumii și a o mântui.

Iisus Hristos a înlocuit sutele de porunci din Vechiul Testament cu una singură: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Luca 10,27), sau, în altă parte: "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12). Așadar, poruncile negative din Vechiul Testament sunt înlocuite cu una singură, și aceea pozitivă: Iubirea. El afirmă că nu a venit să strice legea cea veche, a venit să o „plinească”. Într-adevăr, cine respectă legea iubirii le respectă pe toate celelalte, deoarece nu poți fura, ucide, jura strâmb etc. atunci când iubești. Iisus vorbește în mai multe locuri despre iubire, dar citatul de mai sus este cel mai clar. El cere omului să-l iubească în primul rând pe Dumnezeu „din toata inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, deci necondiționat si dincolo de cuvinte. Iubirea este iubire, ea nu se explică, nu se comentează, nu se condiționează. Pe „aproapele său”, omul trebuie să-l iubească la fel ca pe „sine însuși”, deci după iubirea pentru Dumnezeu urmează iubirea de sine, apoi iubirea pentru „aproape”. Este mare păcat să ai despre tine o părere proastă, să te culpabilizezi, să nu te iubești așa cum ești, cum  te-a lăsat Dumnezeu. Această poruncă este valabilă și când vorbim de națiuni. Este o idee criminală aceea a „demitizării”, a sublinierii defectelor, sau a nenorocirilor pe care un popor le-a avut de-a lungul istoriei. Dimpotrivă, trebuie să scoatem în evidență calitățile națiunii căreia îi aparținem, paginile glorioase ale istoriei sale, marile personalități care au contribuit la progresul omenirii, pentru că după Dumnezeu, omul trebuie să se iubească pe sine. Urmează iubirea pentru „aproapele tău”, dar cine este acesta? Răspunsul îl găsim în parabola „samarineanului milostiv”. Iată textul biblic:

„În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.” (Luca 10, 25-37).

Deci nu oricine este „aproapele tău”. Cine te bârfește, cine râde de tine, cine te ironizează, cine te minte, cine te fură, cine te batjocurește,  cine îți vrea răul nu este „aproapele tău”. Aproapele tău este cel care te iubește şi el, iubirea este reciprocă. "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12). Trebuie să-l iubești pe Dumnezeu cum te iubește și El pe tine, iar pe aproapele tău trebuie să-l iubești în măsura în care și el te iubește pe tine.

Sfântul Apostol Pavel în „Scrisoarea întâi către Corinteni” a făcut unul dintre cele mai frumoase poeme din literatura universală, atunci când a elogiat, în capitolul 13, iubirea:

          „Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată.¹ Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval ^a zăngănitor. ² Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. ³ Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic.
     ⁴ Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. ⁵ Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. ⁶ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. ⁷ Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.
     ⁸ Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi. ⁹ Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte, ¹⁰ însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea. ¹¹ Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur,        m-am lăsat de cele copilăreşti. ¹² Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. ¹³ Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea. ”

          După Înviere, Iisus Hristos a mai dat trei îndemnuri care, alături de porunca iubirii, împlinesc învățătura creștină. Iată textele biblice :

          „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând : Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis : Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.”  (Matei, cap.28, v.9-10).

          „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis : Pace vouă !” (Ioan, cap.20, v.19).

          Deci omul trebuie să nu se teamă, să se bucure și să trăiască în pace !

          În legătură cu bucuria, vezi comentariul meu la „Oul dogmatic”. Ea trebuie deosebită de plăcere, care este a simțurilor, pe când bucuria este spirituală. În Sfânta Scriptură se spune că sunt oameni care văd cu ochii, aud cu urechile, dar nu înțeleg cu inima. Acei oameni trăiesc plăcerea de a vedea, sau de a auzi, dar nu trăiesc bucuria de a înțelege frumusețea lumii lui Dumnezeu.

          Asta-i toată învățătura creștină. Este atât de simplu să trăiești în pace, fără frică, bucurându-te de frumusețea și bogăția lumii Lui Dumnezeu ! Trebuie doar să iubești.

Ioan NEACȘU

Pegomas, 29 august 2017

         

         

La Mandelieu, cu Ioana și autoarea romanului „Les amants de la foret maudite”, Angela Ilie.

Legea salarizării

Acum zece ani scriam acest articol despre legea salarizării. Evident, el are doar o valoare sentimentală, nu cred că există un singur politician care să vadă, precum ilustrul nostru înaintaș, o chestie de patriotism în elaborarea acestei legi. Fiecare vede propriul său interes! 

Legea armonizării retribuţiilor bugetare

         Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România, scrie în „Memorii” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. I, pp. 87-91): „…legea mea cea mai de seamă, la care lucrasem cu o mare dârzenie timp de un an de zile, era aceea numită oficial: Legea armonizării retribuţiilor bugetare. Prin ea stabileam 36 de tipuri de salarii şi clase (fără ca aceasta să însemne o definire ierarhică în stat) incluzând pe toţi salariaţii statului în aceste 36 de categorii. Se înţelege la ce competiţii, la ce rivalităţi şi la ce ambiţii dădea naştere alcătuirea unei asemenea legi! Lupta pentru salarii mari a diferitelor corpuri în stat ajunsese să transforme la un moment dat Camera într-un Parlament corporativ din care fiecare breaslă îşi susţinea interesele prin deputaţii din tagma ei! Dar ce operă de dreptate realiza această lege, punând capăt anomaliei ca funcţionari identici de la ministere diferite să fie plătiţi cu lefuri diferite şi suprimând ierarhizarea arbitrară, după norocul şi îndrăzneala fiecărei categorii de funcţionari…

         Evident, nu este locul să vorbesc aici de principiile unei legi al cărei cuprins şi expunere de motive reprezintă un volum de câteva sute de pagini în formatul Monitorului Oficial. Am însă pretenţia că, cu toate greşelile ei posibile, această lege constituie o lucrare ştiinţifică, nu atât prin bogăţia documentării, cât prin metodele întrebuinţate în studiul şi în formularea ei, prin complexitatea şi potrivita sistematizare a criteriilor de clasare a funcţionarilor în diferite categorii de salarii, cât şi prin mecanismul ei financiar suplu care permitea (prin sistemul unor coeficienţi variabili de la an la an) să se sporească salariile progresiv până la nivelul ideal al retribuţiilor în lei aur.

         (…) Zilnic primeam delegaţii care formulau pretenţii exagerate până la ridicol. Fiecare tagmă de funcţionari se socotea axa în jurul căreia se învârte statul sau fundamentul pe care se reazemă existenţa naţiunii.(…) Eu nu puteam admite ca membrii atât de numeroşi ai acestei curţi (Curtea de Casaţie!) să fie plasaţi în salariu imediat după miniştri şi deasupra celor trei generali de corp de armată! (…) Dar în legea armonizării eu cred că am comis două erori. Cea dintâi este aceea de a fi dat prea mare importanţă titlului academic drept criteriu de ierarhizare şi de salarizare a funcţionarilor. Titlul universitar este, mai ales în România, la îndemâna oricărei inteligenţe mediocre şi nu presupune nici măcar un mare grad de conştiinciozitate intelectuală sau un real raport de muncă. Dar mai ales acest titlu nu garantează existenţa unor calităţi de bun funcţionar (întrucât oficiantul de poştă licenţiat este mai bun în serviciu decât cel cu patru clase secundare?); în schimb este sigur că el dă naştere la prezumţiozitate şi la pretenţii care îl fac pe funcţionar incomod pentru şefii săi!

         Pe când cea dintâi eroare constă în a fi cedat unei prejudecăţi, cea de a doua derivă, dimpotrivă, din faptul că nu am respectat o prejudecată. Este vorba de încadrarea tuturor salariaţilor statului pe o unică tabelă de tipuri de salarii, ceea ce a permis să se pună în evidenţă egalitatea de salarii (care exista de altfel şi înainte în fapt) între magistraţi şi mecanicii şefi, între unii ofiţeri şi funcţionarii  de percepţie etc., trezind astfel susceptibilităţi de rang şi de castă şi stârnind ceea ce s-ar putea numi: ciocoismul de breaslă.

         În special magistraţii m-au exasperat cu morga lor şi au mobilizat în Cameră pe deputaţii avocaţi, interesaţi în a-i servi, ca să nu fie puşi cumva pe o scară comună cu ceilalţi salariaţi ai statului, scară în care primul ministru al ţării, patriarhul şi cu toţi ceilalţi înalţi demnitari acceptaseră totuşi să fie încadraţi!”

         Legea a fost viu discutată, a ocupat zile întregi dezbaterile din parlament, iar în final Mihail Manoilescu a ţinut un discurs încheiat astfel: „Fiecare cifră pe care am pus-o în cadrul acestui proiect a avut pentru mine o semnificaţie morală: fiecare cifră mi-a ţesut o imagine. Am văzut pe judecător în roba lui, pe profesor la catedra lui, pe savant în laboratorul lui; am văzut, domnilor, şi pe acel anonim pe care nu trebuie să-l uităm niciodată când este vorba de o lege financiară, pe contribuabilul necunoscut de care trebuie să avem grijă atunci când împărţim o dreptate din banul şi din munca lui. Şi atunci când a fost vorba de salariile mici, am văzut pe funcţionarul umil de la mahalalele din provincie cum vine bucuros, pe urma lefii lui sporite, cu pâinea subsuoară, la copiii lui. Spunea domnul Ghidionescu că în acest proiect este muzică, dar este şi disonanţă. Eu voi îndrăzni să spun că acest proiect se prezintă în faţa ochilor dvs. ca un mare portativ pentru note muzicale. Pe cele 36 de linii ale lui se aşează toţi funcţionarii statului, toate rolurile din stat, de la cel mai umil până la cel ai înalt. Pe acest portativ am încercat să scriem, în marginea puterilor noastre, un imn mai mult, dedicat măririi patriei.”

         Opera lui Mihail Manoilescu din 1927 a fost publicată şi la Paris, Franţa a elaborat o lege după modelul românesc, iar acum noi probabil „ne inspirăm” după legea franceză! Oare câţi dintre ziarişti sau lideri de sindicat, ca să nu mai vorbesc despre parlamentari sau miniştri, au habar că există opera unui român de geniu undeva, în Monitorul Oficial, care ar putea sta la baza mult discutatei legi unice a salarizării bugetarilor? De ce nu se publică un volum cu cele câteva sute de pagini scrise acum optzeci de ani, pe care să-l poată citi oricine este interesat? Şi atunci magistraţii se credeau buricul pământului, şi atunci legea armonizării salariilor bugetarilor era necesară pentru a repara discrepanţele salariale uriaşe obţinute pe căi mai mult sau mai puţin cinstite, şi atunci ilustrul economist sublinia nevoia de a fi respectat contribuabilul de a cărui muncă depinde bugetul.

         Unde mai găsim azi un Mihail Manoilescu?

5 mai 2008

O evocare...

 În Nirvana

         În Bacău, George Bălăiță locuia pe strada Castanilor, la numărul trei, iar eu la numărul patru. Eram vecini. Uneori, când terminam orele și, în drum spre casă, mă opream pe la redacție, se întâmpla ca și el să fi terminat ce avea de făcut și veneam împreună acasă, traversând parcul. Conversația era pentru mine totdeauna interesantă, Bălăiță era mereu volubil și scriitorul, pe care-l remarcasem încă înainte de a-l cunoaște, când am citit „Călătoria”, apoi, când am organizat un spectacol-concurs cu „Întâmplări din noaptea soarelui de lapte”, mă fascina. Știam că scrie un roman mare, prietenul meu Horia Gane, care-i dactilografiase unele capitole, mi-a spus admirativ că nimeni nu a mai scris așa ceva până acum. L-am întrebat de unde a învățat să scrie proză și mi-a spus un lucru pe care de fapt îl bănuiam: de la ruși – Tolstoi, Gogol, Dostoievski – și de la americani, mai ales Faulkner. Cu ei a făcut ucenicia, apoi a devenit el însuși: George Bălăiță. Dacă stau să mă gândesc bine, contactul cu marea proză nu a fost nici măcar o ucenicie, a fost doar o confirmare a ceea ce era George Bălăiță de la primele scrieri: un mare creator de lumi, dar și un inconfundabil creator de text. Văd că ultimul său roman, „Învoiala”, este comentat ca o noutate postmodernă, dar George Bălăiță a mai făcut un „remake” după nuvela „Proștii” a lui Rebreanu, prin anii optzeci! Scriitorul, dincolo de bucuria ludică de a crea variantele sale pentru scrieri celebre, tematizează doar acele scrieri, dar creează un alt univers. George Bălăiță este un demiurg. „Lumea în două zile” este unul dintre marile romane ale secolului trecut din literatura universală. Lumea lui poate fi creată în două zile, poate fi creată din firimituri în care sunt concentrate toate cele văzute, dar și cele nevăzute! Îmi povestea odată, după o șezătoare literară, undeva, într-un sat, că a dormit în casa unui țăran, obosit de „acțiune”, dar mai ales de festinul care a urmat, iar dimineața, când s-a trezit, a privit curios la interiorul tapetat cu tot felul de covoare și cusături, la oalele de pe blidar și a remarcat cu năduf: „grea, munca de prozator: trebuie să descriu cu lux de amănunte tot ce văd aici!”. Secretul universului prozei lui George Bălăiță stă tocmai în faptul că pornește de la observații banale, sau de la texte binecunoscute, dar pe care le transcende precum Prințul din Levant. Într-o zi m-a invitat la el acasă. Avea masa de lucru așezată sub o fereastră care dădea spre curtea Direcției Forestiere, iar în curte era un tomberon, așa cum este descris în „Lumea în două zile”. Lipseau doar cei doi gunoieri a căror conversație o urmărește Antipa din fotoliul Baroni. ...Dar eu stăteam chiar pe celebrul fotoliu! Bălăiță râdea amuzat de mutra pe care o făcusem.

         După ce a plecat la București, ne-am văzut mai rar. A fost cu adevărat revoltat de faptul că tovarășii de la „Junimea” îmi țineau o carte de mulți ani în sertar. Mi-a cerut s-o aduc la „Cartea Românească” și „Introducere în poezie” a apărut foarte repede, cu ajutorul bunului meu prieten, Mircea Ciobanu, care a fost redactor de carte. De câte ori mergeam la București, treceam și pe la Editură, iar George Bălăiță mă primea în biroul care fusese al lui Marin Preda. Pentru el directoratul acesta a fost un sacrificiu, a rupt sute de zile din timpul dedicat Operei pentru a servi ca editor literatura română și a îndeplinit dificila misiune cu strălucire.

         La trecerea sa în Nirvana, nu cred că George Bălăiță va fi foarte surprins. Precum sfinții budiști, el a văzut lumea asta sub specie aeternitatis încă din timpul vieții; acuma probabil va avea doar o confirmare pe care cred că o va trata cu umor...

Ioan NEACȘU