Rezistenţa de catifea

          Trecerea meteorică prin Bucureşti a doamnei Herta Müller şi mai ales reproşurile cu care a gratulat intelectualitatea din România de pe scena Ateneului şi de la înălţimea premiului Nobel m-au determinat să revin asupra unui subiect pe care îl consideram clarificat încă acum douăzeci de ani. Este vorba de rolul pe care intelectualul român l-a jucat în istoria ultimei jumătăţi de secol. A fost el    într-adevăr un laş, un colaboraţionist, un fripturist incapabil să lupte cu fiara comunistă, cum au făcut românii Herta Müller şi Vladimir Tismăneanu? Profesorii ar fi trebuit, în acel tragic sfârşit de an 1989, să-şi ceară iertare de la generaţiile de elevi pe care i-au educat după indicaţiile date de partid? Pentru tot răul abătut asupra paşnicului popor român sunt  de vină intelectualii, nu cei care au venit de la Moscova pe tancurile sovietice? Paul Goma este de o sută de ori mai adevărat acuzator al comunismului, de ce nu a primit el premiul Nobel? Chiar, oare de ce? Să fie „Săptămâna roşie”  mai puţin elocventă decât povestea cu batistuţa, sau cu blana vulpii? Pretinsul raport făcut de o comisie condusă de domnul Vladimir Tismăneanu culpabilizează poporul român în întregime, culpabilizează Biserica, mai trebuia o completare cu privire la intelectuali… Şi mai grav este faptul că aceste absurdităţi ajung în manuale, elevii îl văd pe Patriarh ciocnind un pahar cu Ceauşescu, află că părinţii şi bunicii lor au fost nişte nemernici, că împotriva comunismului au luptat doar nemţii şi evreii din România.

          Părerea mea este că istoria României dintre 1948, primul an de republică, şi 1989, ultimul an al lui Ceauşescu, trebuie împărţită în două.

Prima perioadă, care ţine până la mijlocul anilor 60, este perioada tare, dură, plină de crime şi torturi, este perioada stalinistă, care la noi continuă cel puţin zece ani după moartea lui Stalin. În această perioadă invadatorul sovietic se bazează pe cei mai declasaţi oameni din ţară, pe oameni fără instrucţie, dar şi fără caracter, brute capabile să execute orbeşte ordinele. Elita intelectuală, politică, militară, eclesiastică este încarcerată şi lichidată până în 1964, când eliberarea celor care au rezistat detenţiei nu  mai reprezenta un pericol pentru comunişti. Ţăranii, adică Oamenii Ţării, au fost lichidaţi nu doar prin colectivizare, ci şi la propriu, cu gloanţe. Represiunea armată faţă de cei care se opuneau colectivizării este un capitol de istorie care trebuie scris; chiar Ceauşescu, în calitatea lui de ofiţer, a condus asemenea represalii. Acestei terori poporul român i-a răspuns cu o rezistenţă armată bine organizată, condusă de unii membri ai elitei care au reuşit să se sustragă încarcerării şi sprijinită de întregul popor, care s-a opus eroic invaziei comuniste. Poporul nostru a dus de unul singur un război tragic, în măsura în care nu ştia că a fost trădat, că în zadar aştepta să vină americanii…În nici una dintre ţările ocupate de comunism nu a existat o asemenea rezistenţă armată, nici ca amploare, nici ca durată. Sutele de mii de români care au murit în închisorile comuniste, sau în munţi, cu arma în mână, sunt nu numai eroii, dar şi sfinţii noştri, apărători prin jertfă ai Credinţei şi ai Patriei. Părintele arhimandrit Iustin Pârvu, unul dintre supravieţuitorii holocaustului comunist, a închinat ctitoria vieţii lui, Mănăstirea Petru Vodă, martirilor acestei lupte şi dreptcredincioşii care intră în Biserică se închină la moaştele unor sfinţi necunoscuţi, culese cu evlavie din gropile comune de la Aiud.

Pe la mijlocul anilor 60 teroarea fizică a fost, treptat, înlocuită cu teroarea morală. Se spune că civilizaţia a apărut atunci când a apărut prima înjurătură. Omul nu şi-a mai exprimat dezacordul faţă de celălalt printr-o bâtă, sau o piatră ţintită în capul preopinentului, ci prin înjurătură. Duelul a fost înlocuit de polemică! Putem spune deci că a doua jumătate a perioadei comuniste a înlocuit teroarea barbară cu teroarea civilizată. Era şi un banc: Au fost puşi în cuşti separate şoareci muncitori şi şoareci intelectuali. Li s-au oferit condiţii identice de viaţă şi s-a observat că şoarecii muncitori se îngrăşau, se înmulţeau, nu mai puteau de bine, în timp ce şoarecii intelectuali slăbeau, se ofileau, mureau pe capete. De ce această diferenţă, doar li s-au oferit condiţii egale de viaţă? Da, numai că şoarecilor intelectuali li se arăta de câteva ori pe zi pisica! Nu mai erau închişi, nici nu erau bătuţi la tălpi, sau încarceraţi, dar nu aveau voie să călătorească, nu puteau da doctorate fără aprobare  de la partid, nu puteau să publice decât ce li se permitea etc. Teroarea devenise de catifea, chiar dacă în mănuşa de catifea se ascundea de cele mai multe ori un pumn de fier. Şi activiştii, şi securiştii nu mai erau analfabeţii din anii 50, erau obligaţi să facă o facultate, chiar şi doctoratul (!), tovarăşa „acad. dr. ing.” chiar credea că este „savant de renume mondial” şi cerea subordonaţilor atestate universitare. Îmi amintesc de un secretar de partid de la raionul Huşi pe care l-am cunoscut în căminul studenţesc unde stăteam în timpul unul stagiu de perfecţionare. Era „student” la istorie şi avea de dat examen la latină. „Tovarăşu’, eu am campanie agricolă, numai de latină nu-mi arde. Am auzit că profesorului îi cam place să bea, aşa că am adus nişte vin de Huşi, oare mă trece dacă-i dau câteva damigene?” Cred că profesorul a acceptat vinul, neştiind că după treizeci de ani ar putea fi taxat drept colaboraţionist! Teroarea de catifea a înlocuit distrugerea elitelor prin lichidarea lor, cu distrugerea elitelor reale prin ridicarea unor false valori, printr-o anomie care a dus la formarea unor structuri sociale amorfe, uşor de manipulat, decerebrate.

Împotriva acestei crime diabolice, care urmărea transformarea unui popor întreg într-o populaţie de mancurţi, intelectualii autentici au opus o rezistenţă de catifea – atât de hulita rezistenţă prin cultură. Mii de profesori care au realizat o tenace, continuă, asiduă educaţie umanistă, patriotică, anticomunistă zecilor de generaţii de elevi care au trecut prin şcoală în aceşti ani au făcut infinit mai mult pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale şi a valorilor umaniste decât povestea cu blana vulpii, sau cea cu batistuţa… Mii de scriitori, actori, muzicieni, pictori, savanţi au creat opere care au păstrat în aceşti ani România în topul popoarelor civilizate, în ciuda efortului făcut de propaganda de partid de a distruge valorile autentice. Rezistenţa prin cultură nu este, cum spunea cineva, un oximoron, eu aş spune că este un… pleonasm! Cultura autentică este un mod ideal de a rezista oricărei dictaturi. Cum se spune la şcoală, „orice scriitor adevărat a criticat societatea vremii lui”! Cei care susţin falsitatea acestei idei au suficiente argumente din viaţa de zi cu zi, căci au fost şi mii de profesori care, obedienţi, au aplicat slugarnic „indicaţiile de partid”, au fost şi actori care au recitat ode închinate asupritorilor, au fost şi poeţi care le-au scris, au fost şi mulţi care au plecat capul şi s-au făcut că nu văd cum este distrusă Ţara. Polemica necesară se putea duce şi violent, gen Paul Goma, dar şi implicit, cum spunea că se opune N. Manolescu. Întrebat fiind de ce nu ia atitudine împotriva celor de la „Săptămâna”, a spus că el ia atitudine, în sensul că nu-i citează! În aceste condiţii graniţa dintre rezistenţa de catifea şi colaboraţionism devine foarte fluidă. Protestul cu care ilustrul critic a întâmpinat-o pe doamna Herta Műller este justificat, însă nu domnul N. Manolescu era persoana cea mai îndreptăţită să protesteze.

Cei care au opus, în toţi aceşti ani, o tenace rezistenţă de catifea au fost intelectualii autentici. Dacă vom face deosebirea dintre intelectualii autentici şi cei despre care G. Călinescu spunea că sunt „impiegaţi”, aşadar funcţionari mărunţi, chiar dacă au studii superioare, atunci vom face vizibilă graniţa de care vorbeam mai sus.

Prima şi cea mai importantă calitate a intelectualului autentic este aceea că el trăieşte în lumea valorilor ideale. Adevărul, Binele şi Frumosul sunt pentru intelectual spaţiul său de existenţă, transistoric, atemporal, un spaţiu al esenţelor veşnice din care el coboară în lumea dominată de valori-mijloc, sau de valori-scop, cum ar fi economicul, socialul, politicul. Atunci când un intelectual autentic intră în politică, el coboară, spre deosebire de restul oamenilor pentru care angajarea politică este o aspiraţie, ea poate încununa eforturile unei vieţi. Din zona eterată a idealului nu se poate urca decât doar spre sacru, doar Dumnezeu este mai sus de valorile ideale. Rezumând, valorile fundamentale se aşează pe o cruce astfel:

  SACRUL

ADEVĂRUL   FRUMOSUL   BINELE

POLITICUL

SOCIALUL

     ECONOMICUL   

Majoritatea oamenilor trăiesc în zona primelor trei valori pe care şi le asumă, le transformă din valori-scop în valori-mijloc, aspirând spre SACRU, de fapt spre mântuire, la care puţini ajung. Comunismul a răsturnat, demonic, această cruce punând economicul deasupra, ca valoare supremă, când ea stă de fapt la baza acţiunii de valorizare a lumii de către om. Locul intelectualului este, aşa cum bine spune T. Arghezi, „între vecii şi ceaţă”. El îşi ţinteşte ochii „la steaua singurătăţii” (Eminescu), el este „exilat în absolut” (Al. A. Philippide). Acest joc oarecum esoteric cu cifra şapte şi cu semnul sacru al crucii descrie o posibilă ierarhie a principalelor categorii axiologice. Dincolo de ierarhie însă există şi o sinergie foarte complexă a valorilor, a cărei analiză ne-ar lua multe pagini. Pentru cei interesaţi fac trimitere cel puţin la teoria valorilor a lui Lucian Blaga, la studiul lui Tudor Vianu şi la „Logica frumosului” de Liviu Rusu.

 Când intră în politică, intelectualul coboară şi de cele mai multe ori este hulit, deoarece nu este înţeles, cum s-a întâmplat în ultimii ani cu domnul profesor Emil Constantinescu, sau ideile sale sunt „operaţionalizate” de „băieţii deştepţi” în folosul lor, astfel încât de cele mai multe ori se obţine contrariul celor scontate.    L-am dat de exemplu pe domnul profesor Emil Constantinescu, deoarece înainte de 1989 intelectualii autentici nu puteau accede la politic, lor nu le rămânea decât să opună regimului opresiv rezistenţa de catifea a culturii.

Când, imediat după evenimentele din decembrie, se vorbea despre Ana Blandiana, sau despre Doina Cornea, ca despre nişte „disidente”, eu am protestat violent într-un articol apărut foarte cenzurat (chiar aşa!) în „Tribuna învăţământului”. Spuneam acolo că disidenţi sunt Ion Iliescu, sau Dan Deşliu, adică nişte comunişti care au întors armele, nu Ana Blandiana, care a opus prin tot ce a scris până la revoluţie o continuă rezistenţă regimului comunist. Putem vorbi despre un exil intern, mai important pentru lupta de rezistenţă anticomunistă decât exilul extern, pe care toţi românii l-au simţit alături, ca pe un sprijin tăcut, nevăzut, dar dătător de încredere şi speranţă.

 Rezistenţa prin cultură, această rezistenţă de catifea nu a fost deloc spectaculoasă, dar a fost continuă, tenace, capabilă să menţină în viaţă spiritul poporului nostru. Intelectualul care ducea această eroică luptă anonimă trăia - şi trăieşte! – în zona eterată a valorilor supreme. Din această perspectivă el creează, el nu este un consumator, ci un creator de valori şi priveşte cu un firesc spirit critic spre lumea valorilor inferioare. Criptocomunismul – cum îi spunea domnul Corneliu Coposu – instaurat la noi după 1989 a văzut în intelectualii autentici duşmanii săi cei mai periculoşi. Lozinci ca „moarte intelectualilor”, „noi muncim, nu gândim”, violenţa cu care a fost lichidată Piaţa Universităţii, ostilitatea cu care a fost tratată Alianţa Civică, această excepţională formă organizată a intelectualilor de intervenţie în viaţa publică, iată reacţii ale  comuniştilor şi ale securiştilor transformaţi peste noapte în politicieni „democraţi” la încercarea intelectualilor de a ieşi din exilul intern şi de a se angaja în politic.

Vorbeam mai sus de insesizabila graniţă dintre rezistenţa de catifea şi colaboraţionism. Păi este graniţa dintre intelectualul autentic şi  cel despre care     G. Călinescu spunea că este „impiegat”. Atunci când scrii ode închinate opresorilor pentru a avea limuzină şi vilă, sau pentru a fi ambasador la Paris, evident ai abdicat de la calitatea de intelectual. Atunci când foloseşti valorile ideale - Adevărul, Frumosul, Binele -  în scopuri inferioare: economice, sau politice, evident intri în rândul „impiegaţilor” şi poţi fi acuzat de colaboraţionism. Rezistenţa prin cultură a existat şi în paralel cu rezistenţa armată, între 1948 şi 1964, există şi după 1989. Ea reprezintă modul particular în care intelectualul intervine/ acţionează/ creează în lume.

           

POVETELE TRECUTULUI, Eminescu cetateanul, invitat, prof Ioan Neacsu

Declaraţia universală a drepturilor hoţului

          Preambul: Având în vedere interesul deosebit cu care sunt urmărite drepturile minorităţilor de întreaga noastră Societate Civilă reprezentată de     ONG-uri celebre cum ar fi Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică Română, Asociaţia Accept şi altele asemenea, considerăm absolut necesar să fie apărate drepturile celei mai importante minorităţi de la noi, aceea a hoţilor. Propunem deci un proiect de "declaraţie universală a drepturilor hoţului" în dorinţa de a proteja această minoritate cu care  pe bună dreptate    ne mândrim.

          Art. 1.- Prin termenul generic de "hoţ" sunt vizaţi în prezenta declaraţie hoţii, criminalii, tâlharii, şpăgarii, evazioniştii, escrocii, proxeneţii, bătăuşii, în general toţi cei care sunt în afara Legii.

          Art. 2- Hoţii sunt o minoritate ocrotită de legile democraţiei, ca minorităţile sexuale, de exemplu.

          Art. 3.- Ca orice minoritar, hoţul trebuie discriminat pozitiv. Dacă la un concurs se prezintă un hoţ  şi un cetăţean cinstit, obligatoriu concursul trebuie câştigat de hoţ. Regula este valabilă şi  pentru licitaţii.

          Art. 4.- Hoţul trebuie protejat de violenţă, inclusiv de violenţa verbală. Nimeni nu are voie să ridice tonul, chiar dacă hoţul înjură de mama focului, nici  să-l insulte, nici să-l lovească sau să-l împuşte. Poliţistul care vine să-l aresteze trebuie să i se adreseze politicos cu apelativul "Domnule Hoţ" şi să-i ceară voie să-i pună cătuşele, apoi să-i ceară scuze.

          Art. 5.- Hoţul are dreptul la intimitate. Este interzisă ascultarea telefonului, mai ales când hoţul vorbeşte cu avocatul, ştiut fiind faptul că avocatului trebuie să-i spună adevărul, ca acesta  să-l poată apăra (amendamentul Ion Cristoiu).

          Art. 6.- Hoţului trebuie să i se creeze condiţii optime de detenţie. În acest scop trebuie construite închisori de cinci stele, pentru ca deţinuţii să nu fie stresaţi de un confort inferior celui pe care l-au avut în stare de libertate (amendamentul Corneliu Vadim Tudor).

          Art. 7.- Augustin Buzura a scris într-un roman publicat înainte de Marea Revoluţie din Decembrie că deţinuţii dintr-o închisoare americană au făcut grevă cerând mărirea porţiei de Whisky. Toţi hoţii din închisorile noastre, fanatici admiratori ai operei buzuriene, s-au revoltat, prozatorul nostru contribuind astfel fundamental la destabilizarea criminalului regim comunist. Pentru a se preveni o astfel de situaţie, hoţilor aflaţi în detenţie trebuie să li se dea tot ce doresc, fără "porţii" (amendamentul Buzura).

          Art. 8.- Este interzisă orice fel de cercetare în legătură cu provenienţa averii hoţului. Aceasta se consideră din principiu licită (prevedere constituţională).

          Art. 9.- Hoţilor aflaţi într-o demnitate sau funcţie publică, de la preşedinte la primarul de comună, li se acordă NUP din oficiu.

          Art. 10.- Prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Hoţului va fi prezentată în Parlamentul European cu propunerea de a fi inclusă în Constituţia Europei.

20 iunie 2006

Această tabletă scrisă acum mai bine de zece ani este actuală, mai ales postreferendum... 

Am publicat pe hârtie această evocare a anului 1990. Am recuperat articolele scrise în prima revistă nedepartamentală de învățământ, CATEDRA, pe care am condus-o în acel an.

BIBLIA povestită pe scurt

BIBLIA

povestită pentru profani

…pentru Teodora

Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. În ultima zi l-a făcut pe om, pe Adam, apoi a făcut-o și pe Eva, pentru ca Adam să nu fie singur. Primilor oameni le-a dat o singură poruncă: să nu mănânce din pomul cunoașterii. Dracul, în chip de șarpe, a păcălit-o pe Eva, a făcut-o să mănânce un măr, apoi Eva l-a determinat și pe Adam să calce porunca. Deci nici Eva, nici Adam nu au păcătuit – căci asta înseamnă să păcătuiești: să calci o poruncă divină! – din voia lor, ci au fost îndemnați fiecare de altcineva să păcătuiască.

Dumnezeu i-a alungat din Rai, i-a trimis pe pământ, unde Adam a fost pedepsit să-și câștige existența prin muncă - deci munca este o pedeapsă divină! – iar Eva a fost pedepsită să nască în dureri. Oamenii nu știau să trăiască, păcătuiau nu din răutate, ci din neștiință. Dumnezeu i-a pedepsit cu potopul din care a salvat doar familia lui Noe, dar oamenii s-au înmulțit și au continuat să păcătuiască. Le-a dat atunci cele zece porunci, pe care i le-a dictat lui Moise.

Iată-le:

1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

 2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

3. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

 4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentu ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

6. Să nu ucizi.

7. Să nu preacurveşti.

8. Să nu furi.

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

10.Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.

Cu excepția a două porunci, 4 și 5, toate celelalte sunt interdicții, toate încep cu „să nu…” și, cum era de așteptat, atunci când i se interzice indiferent ce, omul este tentat să acționeze exact invers! Dumnezeu le-a trimis oamenilor profeți, preoți și regi să-i aducă pe calea cea bună. Le-a dat și o mulțime de porunci suplimentare, în cele cinci cărți ale lui Moise, Tora. Sunt 613 astfel de porunci, dar marea lor majoritate sunt interdicții, deci pasibile de a fi încălcate. Apoi, dacă era greu să fie respectate zece porunci, este și mai greu să fie respectate  613! Lumea s-a umplut de păcate și Dumnezeu, după ce a văzut că nici preoții, nici regii, nici profeții nu au putut să-i determine pe oameni să nu mai păcătuiască, a hotărât să vină El Însuți, sub chipul Fiului, al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a ridica păcatele lumii și a o mântui.

Iisus Hristos a înlocuit sutele de porunci din Vechiul Testament cu una singură: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Luca 10,27), sau, în altă parte: "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12). Așadar, poruncile negative din Vechiul Testament sunt înlocuite cu una singură, și aceea pozitivă: Iubirea. El afirmă că nu a venit să strice legea cea veche, a venit să o „plinească”. Într-adevăr, cine respectă legea iubirii le respectă pe toate celelalte, deoarece nu poți fura, ucide, jura strâmb etc. atunci când iubești. Iisus vorbește în mai multe locuri despre iubire, dar citatul de mai sus este cel mai clar. El cere omului să-l iubească în primul rând pe Dumnezeu „din toata inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, deci necondiționat si dincolo de cuvinte. Iubirea este iubire, ea nu se explică, nu se comentează, nu se condiționează. Pe „aproapele său”, omul trebuie să-l iubească la fel ca pe „sine însuși”, deci după iubirea pentru Dumnezeu urmează iubirea de sine, apoi iubirea pentru „aproape”. Este mare păcat să ai despre tine o părere proastă, să te culpabilizezi, să nu te iubești așa cum ești, cum  te-a lăsat Dumnezeu. Această poruncă este valabilă și când vorbim de națiuni. Este o idee criminală aceea a „demitizării”, a sublinierii defectelor, sau a nenorocirilor pe care un popor le-a avut de-a lungul istoriei. Dimpotrivă, trebuie să scoatem în evidență calitățile națiunii căreia îi aparținem, paginile glorioase ale istoriei sale, marile personalități care au contribuit la progresul omenirii, pentru că după Dumnezeu, omul trebuie să se iubească pe sine. Urmează iubirea pentru „aproapele tău”, dar cine este acesta? Răspunsul îl găsim în parabola „samarineanului milostiv”. Iată textul biblic:

„În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.” (Luca 10, 25-37).

Deci nu oricine este „aproapele tău”. Cine te bârfește, cine râde de tine, cine te ironizează, cine te minte, cine te fură, cine te batjocurește,  cine îți vrea răul nu este „aproapele tău”. Aproapele tău este cel care te iubește şi el, iubirea este reciprocă. "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12). Trebuie să-l iubești pe Dumnezeu cum te iubește și El pe tine, iar pe aproapele tău trebuie să-l iubești în măsura în care și el te iubește pe tine.

Sfântul Apostol Pavel în „Scrisoarea întâi către Corinteni” a făcut unul dintre cele mai frumoase poeme din literatura universală, atunci când a elogiat, în capitolul 13, iubirea:

          „Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată.¹ Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval ^a zăngănitor. ² Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. ³ Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic.
     ⁴ Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. ⁵ Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. ⁶ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. ⁷ Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.
     ⁸ Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi. ⁹ Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte, ¹⁰ însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea. ¹¹ Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur,        m-am lăsat de cele copilăreşti. ¹² Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. ¹³ Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea. ”

          După Înviere, Iisus Hristos a mai dat trei îndemnuri care, alături de porunca iubirii, împlinesc învățătura creștină. Iată textele biblice :

          „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând : Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis : Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.”  (Matei, cap.28, v.9-10).

          „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis : Pace vouă !” (Ioan, cap.20, v.19).

          Deci omul trebuie să nu se teamă, să se bucure și să trăiască în pace !

          În legătură cu bucuria, vezi comentariul meu la „Oul dogmatic”. Ea trebuie deosebită de plăcere, care este a simțurilor, pe când bucuria este spirituală. În Sfânta Scriptură se spune că sunt oameni care văd cu ochii, aud cu urechile, dar nu înțeleg cu inima. Acei oameni trăiesc plăcerea de a vedea, sau de a auzi, dar nu trăiesc bucuria de a înțelege frumusețea lumii lui Dumnezeu.

          Asta-i toată învățătura creștină. Este atât de simplu să trăiești în pace, fără frică, bucurându-te de frumusețea și bogăția lumii Lui Dumnezeu ! Trebuie doar să iubești.

Ioan NEACȘU

Pegomas, 29 august 2017