Șantierele capitalismului?

Șantierul de pe strada Castanilor

     Pe strada castanilor CET-ul a început, încă din martie, să schimbe țevile pe bani europeni. A săpat șanțuri și apoi a plecat. Pe șantier au crescut buruieni, proprietarii s-au obișnit să facă slalom printre mormanele de moloz, care ajung la blocu 2 chiar la fereastră, primăria nu zice nimic, asociația de proprietari nici atât. Cineva ar trebui să plătească pentru toate astea, dar nu se întâmplă nimic. Probabil e vorba de mulți bani de furat. Cine stabilește răspunderile, apoi cine dă sancțiunile? Ce vină au proprietarii de pe strada Castanilor că orașul este administrat incalificabil, că niciun hoț, niciun incompetent, niciun leneș nu pățește nimic? 

Despre plagiat

              Două mari categorii de hoții intelectuale au ajuns în atenția opiniei publice din România în ultimul timp: „doctoratele” plagiate ale mai multor pseudointelectuali cu funcții politice și „lucrările științifice” elaborate de unii pușcăriași pentru a obține – conform legii! – o diminuare a pedepsei. Politicienii au rămas cu acest complex al doctoratului de pe vremea Elenei Ceaușescu, prima „acad. dr. ing.”  fără școală. Țin minte că în anii 70 activiștii de partid, mai ales secretarii, deveneau doctori pe bandă rulantă, cu doctorate plătite sau chiar făcute de subalterni profesioniști „la ordin”. Cum activiștii de acum nu-s mai breji decât cei despre care vorbesc, este normal să procedeze la fel. Cât îi privește pe chiriașii pușcăriilor, ei au exploatat o lege făcută probabil „cu dedicație”, ba chiar au obținut un plus de „calificare”, învățând cum se face și un furt intelectual. Aceste două fenomene cu care se confruntă acum societatea românească sunt o consecință a faptului că scara valorilor este mai bulversată decât era în epoca de aur, că anomia care domină societatea face ca să nu mai putem deosebi valoarea autentică de pseudovalori.

              Ce este, în fond, un plagiat? „Specialiștii” care se pronunță acum pe diferite lucrări suspectate de plagiat pun în paralel pagini întregi din lucrările respective și din alte cărți scrise de autori reputați. A transcrie în propria lucrare un text de aiurea este automat un plagiat? Dar se știe, „cărțile din cărți se fac”! Celebra Istorie a lui G. Călinescu are pe mai mult de jumătate din pagini texte și fotografii alese de autor cu grijă, chiar punerea în pagină a fost supravegheată atent de marele critic, astfel încât o altă ediție, cea a lui Al. Piru, este de fapt o altă carte! Există o artă a citării, un text poate fi citat pentru a ilustra o idee, sau pentru a o susține, așa zisele „citate de autoritate”. Evident, textul trebuie citat, nu strecurat hoțește în propriul text, dar de când cu intertextualitatea, a cita fără să faci trimiterea bibliografică obligatorie a devenit ceva normal. Pentru o lucrare științifică problema adevărată este: ce aduce nou în domeniu? Cu riscul de a fi prea didactic, să dau aici niște definiții pe care le învață orice student în anul întâi, la „tehnica muncii intelectuale”. Rezumatul este redarea pe scurt a conținutului unei lucrări, recenzia este un rezumat însoțit și de comentariul, punctul de vedere al autorului, referatul este rezumarea mai multor lucrări pe o temă dată, iar lucrarea științifică este un referat care conține și o contribuție originală a autorului la tema respectivă.  O teză de doctorat este o lucrare științifică, deci dincolo de bibliografie, de tehnica citatului, de stil, ea trebuie să aducă ceva nou în domeniul de cercetare. Nu orice carte, despre fotbal sau despre sfinți, este o lucrare științifică. Dacă lucrarea respectivă se prezintă drept teză de doctorat, ea trebuie făcută sub îndrumarea unui savant în domeniul de cercetare abordat. Doctorandul trebuie să fie discipolul unui Maestru! Felul în care se atribuie acum titlul de „doctor” duce în derizoriu o instituție care de-a lungul secolelor a însemnat consacrarea cuiva într-un domeniu științific.

             

  Iată de ce mai important decât bibliografia este Maestrul, cel care garantează pentru discipol că este un demn urmaș. Discipolul trebuie să fie mândru că este urmașul unui savant ilustru, iar Maestrul trebuie să fie sigur că Opera sa este continuată de un adevărat Doctor. Mi-e groază să dau nume de doctori și de maeștri din lumea noastră politică!

Internetul face ca informația să nu mai poată fi controlată. Poți copia o lucrare de la un capăt la altul și nimeni să nu observe. Când un elev venea la școală cu o lucrare evident copiată, eu chiar îl lăudam, spuneam că lucrarea este foarte bună, apoi îl rugam să o expună liber în fața clasei, să învețe și ceilalți. Evident, nu mai putea scoate un cuvânt, deorece nici nu a citit-o cînd a descărcat-o de pe internet. Ce-ar fi dacă l-am ruga pe domnul Copos să țină o conferință pe o temă de istorie medievală?

În domeniul cercetării științifice nu un text copiat este plagiatul cel mai rău, ci furtul unei idei, pe care să o dezvolți apoi sub semnătura ta. Este celebru exemplul psihologiei consonantiste a lui Ștefan Odobleja, de unde preia o idee pe care o dezvoltă Norbert Wiener, considerat creatorul ciberneticii. Eu însumi am avut surpriza neplăcută să văd că Gerard Genette dezvoltă în „Opera artei” vol.I: „Imanență și transcendență”, p.27 și următoarele, o idee din cartea mea „Introducere în poezie”, ba chiar nu se jenează să reproducă o schemă fără să citeze sursa. Asta e! Cărțile din cărți se fac...

Ioan NEACȘU

10 feb. 2016

               

Profesorul Ioan Neacşu, despre televiziune şi sănătate, la "Cultura sănă...

Profesorul Ioan Neacşu, despre credinţă şi sănătate, la "Cultura sănătăţii"

CENTENARUL UNEI REVISTE

     Acum o sută de ani, în mai 1915, apărea la Bacău revista „Orizonturi noi”, o publicație modestă, de formatul unui caiet școlar, dedicată mai ales tinerilor, „care, recunoscând că niciodată nu vor vedea orizonturi noi naturale, se vor resemna căutând orizonturi noi imaginative, dar cu putere de realizare în domeniul culturii”, așa cum spunea George Bacovia, inițiatorul acestei reviste, în articolul program. Nu a reușit poetul să tipărescă mai mult de trei numere, în mai, iunie și iulie, dar acestea sunt importante mai ales pentru faptul că ele găzduiesc opt texte semnate de George Bacovia. Peste mulți ani, în 1929-1930, poetul a realizat o nouă serie a revistei, de data asta la București. Aici publică două dintre cele mai importante poezii ale sale, „Cu voi” și „Liceu”, iar în editura cu același nume, „ORIZONTURI NOI”, își tipărește cel de al treilea volum de poezii, ”Cu voi”, București, 1930.

Au trecut anii, George Bacovia a intrat în Panteonul literaturii române, dar cele două reviste inițiate de el, „Ateneu” și „Orizonturi noi”, au reapărut în Bacăul postbelic în condiții total diferite. Despre seria nouă a revistei „Ateneu”, Wikipedia scrie: „Abia în 1964, câțiva tineri scriitori băcăuani, grupați în jurul lui Radu Cârneci, au reușit să convingă autoritățile comuniste să aprobe reînființarea revistei. Astfel, pe data de 22 august 1964 a apărut numărul pilot al seriei noi. De atunci, publicația a apărut fără întrerupere. Astăzi este editată, lunar, de către Consiliul Județean Bacău și este susținuta de sponsori locali.”

Istoria seriei noi a revistei „Orizonuri noi” e mai complicată. În 1980, când „autofinanțarea” făcuse „Ateneul” trimestrial și datorită austerității impuse orice inițiativă culturală era privită ca o inutilitate, ca să nu spun chiar ca o diversiune, am încercat să fac o revistă școlară care să ducă mai departe revista lui Bacovia. Tovarășii de la partid nici nu au vrut să audă de ”Orizonturi noi”, li se părea de-a dreptul subversiv. Până la urmă au acceptat, dar fără „noi”, e bine doar „orizonturi”. Am zis ca ei, altfel nu primeam aprobarea, apoi am realizat trei numere, apariții anuale, dar doar două sunt tipărite, numerele 1 și 3, nr.2 a apărut dactilografiat. Acum, când vreau să realizez o ediție „anastatică” a revistei în varianta ei școlară, am ezitat dacă să cuprind și cele două numere apărute sub cenzură. În fiecare există câteva texte de propagandă, fără de care revista nu putea să apară.  Marea majoritate a textelor, poezii, proză, articole de știință, au însă un mesaj care trece dincolo de conjunctura nenorocită în care au apărut.

În 1994 am reluat revista în noile condiții, în libertatea condiționată, uneori chiar bine supravegheată sau manipulată de după decembrie 1989. Revista ar fi dorit să fie o expresie a societății civile care se construiește încă din școală. Inițiasem Societatea Culturală a Elevilor și Profesorilor din liceu, am organizat chiar un Forum al Asociațiilor Școlare, la Valea Budului, forum care a avut doar o ediție, apoi a fost, subtil, sabotat chiar de Inspectoratul Școlar. Revista însă a mers, a apărut anual până la pensionarea mea, apoi a mai realizat două numere Silvia Chesaru, un număr aniversar Roxana Roșu, iar Petru Heisu un număr de patru pagini dedicat sfințirii capelei din incinta liceului. Am dublat revista de o editură, cum a făcut Bacovia în 1930, unde au apărut câteva cărți, printre care și ediția a II-a a cărții mele „Introducere în poezie – o estetică in nuce”.

Acum, la centenarul revistei  lui George Bacovia, am hotărât să realizez o ediție anastatică a revistei școlare, de fapt o ediție „simili”, deoarece folosesc imprimanta și calculatorul. Din păcate, actuala conducere a liceului este indiferentă, dacă nu chiar ostilă față de inițiativa mea. Voi realiza totuși această lucrare în format PDF, pentru care nu am nevoie de finanțare, iar dacă se vor găsi elevi care de-a lungul anilor au semnat, chiar s-au format în această revistă, iar acum doresc volumul realizat de mine pe hârtie, le pun la dispoziție varianta electronică pentru tipărie.

Ioan NEACȘU

Bacău, mai 2015