Telenovelă cu securiști

Au trecut opt ani de când am scris aceste rânduri. Întrebarea, retorică, rămâne actuală: cine conduce, totuși, România, dar și lumea întreagă? Telenovela scrisă și regizată de domnul Ghiță bate orice ficțiune. Viața bate, de departe, filmul! Aștept, cu interes (cum se spune!) episoadele următoare.

Voința politică

         Am terminat recent de citit un volum scris de doi americani, Abram N . Shulsky  şi Gary J. Schmitt, care este foarte tentant prezentat drept abecedarul ideal pentru activitatea de informaţii: „Războiul tăcut. Introducere în universul informaţiilor secrete”. Autorii au nişte cărţi de vizită impresionante, sunt în topul serviciilor de „intelligence” ale SUA, deci sunt nişte superspioni. Textul este foarte ştiinţific elaborat, cu un util indice de materii, este prefaţat şi postfaţat de şefi ai serviciilor noastre de spionaj, George Maior şi Mihai-Răzvan Ungureanu, deci foarte credibil, în măsura în care un specialist în „intelligence” spune totdeauna ce trebuie şi mai ales cât trebuie să se ştie, deci nu spune „totul”. M-a frapat faptul că serviciile secrete din America nu-s deosebite de securitatea noastră. Culegerea şi analiza informaţiilor, operaţiunile secrete, activitatea de contrainformaţii, în sfârşit raportul acestei activităţi cu etica, dar mai ales cu politica sunt, mutatis mutandis, asemănătoare cu ce făcea la noi securitatea, sau cu ce fac acum serviciile secrete. „Tehnicile” par de cele mai multe ori infantile, oricum, sunt de o simplitate penibilă, dacă nu or mai fi şi altele pe care autorii le-au trecut sub tăcere. De când lumea spionii au folosit tot felul de tehnici, de la sărutul lui Iuda, la stocarea datelor de telefonie sau internet care produce atâta scandal, sau la paşapoartele biometrice, despre care vom vorbi săptămâna viitoare. Primul text în limba română, datat 1521, este un raport informativ poate mai primitiv, dar sigur mai eficient decât multe rapoarte ale serviciilor secrete actuale. Problema nu este a „tehnicilor”, cât a prelucrării informaţiei şi mai ales a finalităţii acestei activităţi. Culegerea de informaţii duce la analiză, care urmăreşte o predicţie în baza căreia să se ia decizia.

         Total greşit, cred eu, deoarece în felul ăsta se renunţă la voinţă, decizia nu mai este creativă, ci automată. Ofiţerul de informaţii culege informaţiile, analistul le prelucrează, apoi omul politic sau generalul ar trebui să ia decizia ca expresie a voinţei sale, deoarece el urmăreşte un scop, un ideal, el nu-i câinele lui Pavlov să răspundă automat la analiza serviciului de informaţii. El are o doctrină politică sau militară, are o viziune. Evident, asta este părerea mea, autorii sunt însă  foarte siguri că omul politic, sau generalul trebuie să ia obligatoriu deciziile care decurg din analiza făcută de serviciile de informaţii.

         Poate chiar aşa este. Sigur, eu fac o analiză utopică, dar atunci această ţară, sau SUA, sau lumea întreagă, de cine sunt conduse? De ce mai avem partide politice, parlament, guvern, dacă toţi aceşti oameni nu fac altceva decât să recite concluziile analizelor făcute de serviciile de informaţii, dacă nu-şi pot exprima în nici un fel voinţa politică, aşa cum rezultă ea din doctrinele partidelor, din analizele politice, în sfârşit ca o expresie a geniului (sic!) politic al cutărui sau al cutărui preşedinte, ministru etc.?  Bugetul este făcut de finanţişti care vor numai şi numai binele ţării, sau este o expresie a cine ştie cărei analize a „serviciilor”? Dar o decizie cum ar fi aceea dacă să ne împrumutăm sau nu de la FMI? Aici intervin oarecum şi „colegii” din SUA? La Davos, cele mai mari competenţe ale lumii s-au adunat să găsească cele mai sigure soluţii economice, sociale, politice pentru viitorul planetei, sau doar nişte politicieni care spun ce rezultă din „analizele” serviciilor? Autorii cărţii de care vorbeam susţin că, în numele ONU, ar trebui să se culeagă informaţii prin satelit din toată lumea şi să fie puse la dispoziţia tuturor, insistându-se asupra beneficiilor reciproce ale schimbului liber de informaţii (p.252)! Asta, da, logică americană ! Păi atunci informaţiile nu mai sunt secrete! După ce mă amuză „profunzimea” ideii potrivit căreia „prima problemă privind definirea informaţiilor este de a stabili destinaţia acestora” (p. 255), îmi îngheaţă zâmbetul pe buze când citesc: „influenţă morală este acea influenţă care îi determină pe oameni să fie de acord cu opiniile conducătorilor lor” (p.252), iar „informaţiile interne sunt necesare regimului pentru a se proteja împotriva schimbărilor revoluţionare sau violente”(p.257). Dar securitatea ce făcea?

         Când privesc la dezorientarea oamenilor politici din fruntea ţării, când văd cât de penibilă este lipsa de voinţă politică din partea tuturor factorilor de decizie într-un an atât de dificil pentru toată lumea, stau şi mă întreb: este vorba de un cras amatorism în domeniul politic, economic, social, financiar, care ar explica lipsa evidentă de voinţă politică, sau toată lumea aşteaptă „analizele serviciilor”?

3 feb. 2009

Postelectorale

POSTELECTORALE

A trecut o lună de la alegeri. Electoratul este beștelit, pe internet mai ales, pentru faptul că a ales PSD-ul. Pensionarii sunt făcuți comuniști, proști care cred că partidul lui Iliescu le va crește pensiile, iar pesediștii sunt considerați in corpore „penali”. „Penal” este și domnul Tăriceanu, deși nu se prea înțelege de ce. Domnul președinte îi insultă pe șefii camerelor, pe miniștri, pe alegători, supărat că nu mai are „guvernul meu”. Pretinșii liberali pun bețe în roate actualului guvern, reclamând la Curtea Constituțională legea pentru emiterea de ordonanțe pe perioada de vacanță a Parlamentului, doar vor întârzia măcar cu o săptămână intrarea în funcție a guvernului.

De ce atâta încrâncenare? Cine o întreține? În ce scop?

Să încercăm o depășire a dimensiunii emoționale a momentului și să judecăm la rece. A câștigat, cu adevărat, PSD-ul alegerile? La vot s-a prezentat mai puțin de jumătate din electorat, iar pentru PSD au votat mai puțin de jumătate dintre alegători. Cei care au votat cu partidul care, după atâția ani, încă este perceput ca urmaș al vechiului partid comunist au votat de fapt împotriva mafiei pedeliste care, dacă s-a îmbrăcat în pielea de oaie a defunctului PNL, nu înseamnă că a devenit peste noapte liberală. Și alegătorii care au votat cu PSD-ul, și cei care au ales să nu se ducă la vot au exprimat de fapt profundul lor dezacord față de mafia care spoliază Țara. Această mafie este transpartinică, însă a devenit mai violentă, mai impertinentă de când este pe față susținută de forțele străine României, în slujba cărora s-a pus de la început.

Însuși cel viclean a susținut că România a devenit un stat mafiot. Aplicând principiul „hoțul strigă: „hoții!””, mafioții au construit un stat mafiot pe care l-au botezat „stat de drept”. Au creat structuri coercitive care să aplice arbitrar legile, pentru a trimite în pușcărie nu pe adevărații infractori, nu pe criminalii periculoși, ci pe adversarii politici, sau pe cei care nu se supun ordinelor samavolnice ale mafiei. Cum să bagi în închisoare un savant cum este doctorul Mencinicovschi, evident nevinovat, căci unui om de știință nu-i umblă mintea la furtișaguri, iar pe cel viclean, care a făcut atâtea blestemății, să-l lași liber? Atunci când justiția din România face asemenea nedreptăți, condamnate și de CEDO, cum poți să declari „penal” și să-l pui la stâlpul infamiei pe un om care are doar vina de a nu fi uzat de dreptul de a nu declara nimic și a vrut să ajute procurorul, neștiind ce urmărește acesta de fapt: acuzarea fără temei.

Cei care strigă, vituperând pe toate vocile, că electoratul a respins liberalismul, ori se înșală, ori servesc propaganda mafiei. De fapt „statul de drept” este un paravan după care se ascunde „statul mafiot”, așa cum PNL-ul actual este un paravan după care se ascunde PDL-ul. Nu are nimic de-a face cu liberalismul, cum statul actual nu are nimic de-a face cu dreptul. Așa cum a dezvăluit recent domnul Ghiță, procurorii fabrică dosare la comandă, ca în anii cincizeci. Pe de altă parte, dosare cum sunt cele ale dispariției flotei, ale mineriadelor, ale revoluției sunt ținute zeci de ani în sertare.

Oare nu e nimic de făcut? Trebuie ca în fruntea Țării să ajungă oameni care nu sunt aserviți străinilor, care să înțeleagă faptul că a fi patriot nu înseamnă că ești antieuropean, dimpotrivă! Totul trebuie reconstruit, de la Constituție și legi organice, până la codurile justiției. Eu am votat cu partidul lui Marian Munteanu, deși la Bacău era reprezentat de o doamnă care îl admira pe Cioloș și un partid ad hoc, antisistem, intrat în Parlament tocmai pentru că a păcălit cu discursul său antipoliticianist, dar care de fapt servește interesele celor care tratează Țara ca pe o colonie. Cred că Țara are nevoie de oameni politici adevărați, care să se sacrifice pentru binele României. Programul PSD-ului, dar și primele măsuri ale actualilor guvernanți mă fac să fiu optimist în legătură cu viitorul. Poate ne ajută Dumnezeu și actuala echipă condusă de domnii Dragnea și Tăriceanu are mai puțini membri ai mafiei din PSD, iar mafioții din vechiul PNL, poate au rămas toți alături de pedeliști. Poate actualii guvernanți sunt cu adevărat patrioți, așa cum au declarat de mai multe ori, poate se hotărăsc să nu mai fie servili față de străini. Noi nu suntem slugile străinilor, trebuie să avem demnitatea să le pretindem și americanilor, și europenilor să ne trateze ca pe niște egali.

10 ian. 2017

UN AN NOU !

În anul care trece am făcut un experiment tipografic. Am scos pe hârtie una dintre cele patrusprezece cărți scrise până acum și am avut surpriza să constat că mulți cititori abia când au văzut cartea de hârtie au observat că exist. Cartea se numește „Oglinda retrovizoare” și a apărut la editura Vicovia, redactor fiind Viorel Cucu, directorul editurii. Anul care vine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi continua să tipăresc ceea ce deja am scris și se află în spațiul virtual, „Școala românească” , o carte cu eseuri despre școală, care nu cred că va fi prea corectă politic, dar este punctul meu de vedere în dezbaterea anunțată. Acuma scriu la un volum de estetică, am și „butonat” zece pagini(!). Dacă va fi gata până la toamnă, promit să nu-l mai las doar pe internet.

La mulți ani!

OUL DOGMATIC

„Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”

Ion Barbu: „Oul dogmatic”

Nu mi-am propus aici să comentez poemul lui Ion Barbu. De altfel, așa cum voi spune mai încolo, comentariul nici nu este posibil, iar un pseudo-comentariu, cum se face la școală, este inutil. Dacă vreți, totuși, o glosare foarte inteligentă și erudită pe marginea acestui poem, citiți excelentă monografie a lui Theodor Codreanu (ed. „Curtea veche”, 2011). Ceea ce îmi propun eu aici este însă ca prin analogii să găsesc în simbolurile barbiene chiar o estetică a operei de artă (nu-i o tautologie!), să fac o deosebire între „artistic” și „estetic” în opera de artă, apoi să văd cum este receptată opera de artă.

Oul ca simbol al misterului facerii lumii este vechi. Vorbind despre „Oul dogmatic”, Ion Rotaru citează un poem din „Upanișade” intitulat chiar „Oul cosmic”. În sculptura sa „Începutul lumii”, Brâncuși realizează un analogon al Cosmosului despre care poetul american Ezra Pound spunea: „…trebuie să reținem faptul că Brâncuși avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitație terestră, o formă atât de liberă în propria ei viață ca aceea a geometriei analitice. Și dovada că a reușit această experiență este că, din orice parte l-ai privi, ovoidul pare viu și gata să se ridice în spațiu.” Oul este simbolul creației, deci și al creației artistice. Dați-mi voie să văd în oul descris de Ion Barbu Opera de artă, care este și ea o Lume: „...și azi – întocma: Mărunte lumi păstrează dogma” spune Poetul. Operele de artă sunt „mărunte lumi” față de lumea cea mare creată de Dumnezeu, care însă o „păstrează”, așa cum picăturile de rouă reflectă lumea din jur. Petre Țuțea spunea: „Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau filosofie petece de transcendență.” (v. Petre Țuțea: „321 de vorbe memorabile”, ed. Humanitas, 1993, p.35). Opera de artă are un corp, o structură artistică, perceptibilă de către cititor/ ascultător/ privitor prin simțuri, dar care „face sensibilă” de fapt dimensiunea veșnică, nelimitată, infinită a lumii finite. Contemplând Opera de artă/„oul”, Ion Barbu exclamă: „Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?” Dimensiunea transcendentă a lumii nu poate fi percepută de om, ea poate fi doar intuită, dar Opera de artă „face sensibil” universul veșnic al celor nevăzute, despre care mărturisim în Crez.

Toate Operele de artă au această miraculoasă însușire? Nu, majoritatea lor sunt tautologice, în sensul că sunt doar imagini mai mult sau mai puțin reușite ale lumii în care trăim. Ion Barbu face deosebire în poemul său între „oul viu la vârf cu plod” și „oul sterp, ca de mâncare”. Dacă admitem că Opera de artă este un model al realității realizat după un algoritm existent în conștientul și inconștientul creatorului, atunci trebuie să admitem mai departe că acele elemente ale algoritmului existente în conștient, care țin mai ales de tehnica artistică, dau valoare artistică Operei, iar cele care țin de inconștient dau Operei valoare estetică. Majoritatea operelor de artă sunt creații care transmit mesaje extraestetice, mai ales psihologice, dar și de ordin istoric, politic, social, chiar comercial. Ele nu au nici o valoare estetică? Pot avea atâta timp cât sunt perfecte din punct de vedere artistic. Tudor Vianu spunea că perfecțiunea artistică, în măsura în care este o imagine a perfecțiunii lumii, poate avea valoare estetică. Evident, e greu, dacă nu imposibil, să atingă un artist perfecțiunea. Apoi, un mare artist, obsedat de a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, adică transcendentul, chiar evită perfecțiunea formală, pentru ca artisticul să nu oculteze esteticul.

Nichita Stănescu scrie, în „Lecția despre cub”:

„Se ia o bucată de piatră

se cioplește cu o daltă de sânge,

se lustruiește cu ochiul lui Homer,

se răzuiește cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de nenumărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

și mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.

Toți, dar absolut toți zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-a fi avut un colț sfărâmat!”

Opera de artă este inițial „o bucată de piatră”, ea este perceptibilă prin simțuri, dar procesul de creație, inefabil, presupune acțiuni cât se poate de concrete – se cioplește, se lustruiește, se răzuiește – realizate însă cu instrumente care sunt din altă lume: o daltă de sânge, ochiul lui Homer, niște raze de nedescris. Când Opera este perfectă, deci când ajunge să poată comunica „petecul de transcendență” de care vorbea Petre Țuțea, ea poate fi înțeleasă de autor și de câțiva inițiați, dar mai ales de „infantă”, iar înțelegerea se face simpatetic, prin iubire: „se sărută de nenumărate ori cubul”. Această perfecțiune însă trebuie distrusă, ceilalți (criticii!) au nevoie de imperfecțiune pentru a avea ce comenta! Mesajul estetic este translogic, el poate fi cel mai bine receptat de „infantă”, genuin. Și Arghezi spune: „Fă-te la citit copil/.../ Eu cum vezi, încet, încet/ M-am făcut analfabet”. Acest mesaj nu poate fi decodat prin comentarii, G. Călinescu spunea că cel mai bun comentariu al unei poezii este citarea ei integrală. Poetul folosește cuvintele din disperare, cuvintele nu comunică în poezie sensul lor de dicționar, ci un alt sens, perceptibil la nivel sintactic. Se obține astfel miracolul poeziei, care prin imagini sensibile dezvăluie lumea celor nevăzute. Creatorul dilată lumea până la transparență, pentru a vedea ce este dincolo. Lumina lui nu sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, ci sporește a lumii taină (L. Blaga). Opera de artă nu explică logic lumea, ea este un analogon al ei, precum „oul dogmatic”. Iată de ce ea nu poate și nu trebuie înțeleasă logic, discursiv. Doar credința, receptarea simpatetică, translogică ne poate introduce în universul mirific al Operei. Eminescu spunea: „...credința zugrăvește icoanele-n biserici”, iar Arghezi îl sfătuiește pe cititor să așeze „cu credință căpătâi” Opera, deci să o considere valoare fundamentală. Opera de artă este, ca și dogma, indiscutabilă. Ea nu poate fi „mâncată”, precum oul roșu de Paște, trebuie „lăsată în pacea întâia a ei”; poate fi doar contemplată „cu credință”. Iată de ce, așa cum spuneam la începutul acestor rânduri, comentariul, sau chiar - horribile dictu – analiza, este o întreprindere inutilă, pentru că este imposibilă. Să ne înțelegem, vorbesc de „Oul viu, la vârf cu plod”, de operele care îl fac sensibil pe Sfântul Duh! Aceste opere sunt puține și ele sunt receptate, atunci când sunt înțelese, cu bucurie.

Marea majoritate a operelor de artă sunt structuri artistice uneori deosebit de complexe, care transmit mesaje extraestetice, mai ales de ordin psihologic, dar și istoric, social etc. Ion Barbu zice: ”E dat acestui trist norod/ Și oul sterp, ca de mâncare”. În interpretarea pe care o propun aici, „oul sterp” este opera care nu are dimensiune estetică, deci nu descrie „petece de transcendență”. Ea nu produce bucuria spirituală (duhovnicească) pe care o produce „oul dogmatic”, dar trebuie să admitem că asemenea opere sunt mult apreciate de „acest trist norod”, de miile de cititori/ privitori/ ascultători care găsesc în ele plăcerea de a simți. Un sunet care încântă auzul, o imagine care fascinează privirea, un text care ne poartă închipuirea în lumi splendide sunt create de artiștii stăpâni pe tehnici artistice de mare rafinament și dotați cu un talent indiscutabil. Uneori, o risipă de talent și de tehnică artistică este de văzut și într-o reclamă comercială.

Criticii erudiți și buni cunoscători ai subtilităților artei pot comenta Opera din acest punct de vedere. Am văzut la un concert într-o lojă un critic urmărind foarte concentrat partitura, cu evidentă plăcere. Am spus „plăcere”, nu „bucurie”. Probabil era satisfăcut de acuratețea cu care dirijorul citea partitura, sau poate de originalitatea interpretării, de felul cum răspund instrumentiștii la magia baghetei, dar nu a trăit un minut bucuria cu care asculta concertul, rezemată de arlechin, cu ochii închiși, o plasatoare „analfabetă” din punct de vedere muzical. Sigur că o inițiere în arte este necesară și în școală elevii ar trebui să învețe nu doar literatură, ci și muzică, și arte plastice, și arhitectură. Fiecare artă are limbajul ei și pentru a putea să ajungi la mesajul psihologic, istoric, politic etc., dar mai ales să descoperi eventuale „petece de transcendență” trebuie să cunoști acest limbaj. Este necesară o cultură artistică, alături de o sensibilitate artistică înnăscută. Cineva are „ureche muzicală”, altcineva are capacitatea de a distinge mii de nuanțe ale culorilor, sensibilitatea artistică ne face să preferăm diferite genuri ale artei, dar ea nu este suficientă. E necesară cultivarea ei, trebuie cunoscute mijloacele specifice fiecărei arte prin care Artistul creează Opera ca model al Lumii. Folclorul, de exemplu, folosește ghicitorile pentru a educa nu doar capacitatea de a înțelege limbajul figurat, ci și capacitatea de a gândi analogic, foarte importantă atunci când receptăm Opera ca model al realității. Din păcate școala a renunțat la ghicitori, autorii de manuale nu văd valoarea lor formativă, de fapt nici nu știu dacă se mai gândește cineva la faptul că viitorul „consumator” de artă trebuie format. Dar un text literar trebuie citit „literal și în toate sensurile”, cititorul trebuie să aibă cunoștințele necesare, dar și talent, asemenea autorului!

„E dat acestui trist norod

Și oul sterp, ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod

Făcut e să-l privim la soare.”

Așadar „arta de consum”, care este „ca de mâncare”, e destinată celor care nu pot să se bucure: „acestui trist norod”. „Consumatorii de artă” sunt numeroși, ei trăiesc plăcerea de a recepta opera senzorial, iar imaginea lumii pe care o percep este lipsită de transcendent. „Dar viul ou, la vârf cu plod”, cel care face „Duhul Sfânt sensibil”, „Făcut e să-l privim la soare”, deci să-l contemplăm lăsându-l „în pacea întâie-a lui”. Bucuria spirituală (duhovnicească) a contemplării este astfel diferită de plăcerea tristă a consumului. Prima ne revelează dimensiunea eternă, infinită a lumii lui Dumnezeu, cea de a doua ne descrie lumea contingentă în care trăim. Prima este dată de dimensiunea estetică a Operei, cea de a doua de dimensiunea artistică.

A vrut Ion Barbu să spună în acest poem cele de mai sus? Iată o întrebare inutilă, deoarece aici tocmai asta am încercat, să realizez o interpretare analogică independentă de intenția autorului.

„Acest ou - simbol ți-l aduc,

Om șters, uituc.”

Deci poetul nu ne propune un discurs, ci un simbol, pe care eu am încercat să-l folosesc pentru a aprofunda ontologia Operei de artă. Iată definiția simbolului din DEX: „Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.” Sigur că da, gândirea analogică, nu cea deductivă poate lumina, măcar cât o imagine pe suprafața lustruită a unui bloc de marmură neagră, misterul Operei de artă.

Ioan NEACȘU

Bacău, 1 dec. 2016

Analfabeții

Analfabeții

„Aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcțional, potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educationale prezentat luni, la Cluj-Napoca. Copiii pot să scrie şi să citească, dar nu înțeleg textele asimilate.” Această informație este postată pe internet cu ample comentarii în care este – normal! - beștelită școala. Lasă că nu poate fi asimilat ceva care nu este înțeles, dar să trecem! Care este problema? Și în Biblie se spune: „...aud cu urechile, văd cu ochii, dar nu înțeleg cu inima”. Problema nu este nouă. Îmi amintesc de primul meu an de învățământ, când directorul, un învățător cu vocație, îmi povestea zâmbind șugubăț că a fost în asistență la o învățătoare tânără și ambițioasă, elevii citeau lecția ca pe apă, dar la sfârșitul orei el a scos din buzunar o carte pentru copii, cu literele mari, așa cum erau și cele din abecedar și i-a rugat să citească de acolo. Evident, nu au știut nici măcar să silabisească. Nici un activist - de atunci și de acum – nu știe cum să obțină miracolul înțelegerii. Este un secret pe care doar umilitul Dascăl îl știe. Școala trebuie lăsată să facă ce știe ea, activiștii de partid să nu dea lecții unde nu se pricep. (Dar unde se pricep?) Problema „învățământului comprehensiv” a pus-o recent domnul profesor Andrei Marga, în scurtul său ministeriat, dar a rămas ca o ciudățenie. Pe scaunul pe care au stat Mircea Malița, sau Andrei Marga, au venit activiști care n-au de unde să știe că școala nu se face cu procente, elevii nu-s șuruburi. Procentul de mai sus este chiar onorabil, fiecare generație are premianții, dar și repetenții ei. Doar în „epoca de aur” se cerea ca profesorii să ridice elevii slabi la nivelul celor premianți, lucru imposibil, deoarece chiar poporul spune că din coadă de câine nu poți face sită de mătase. Premianții se fac medici, profesori, ingineri, ceilalți...

Analfabetismul funcțional se vede cel mai bine în Parlament. Când o lege organică – Legea învățământului - spune că pentru școală trebuie să se repartizeze 6% din PIB, iar cei care fac bugetul dau doar 2-3 procente, nu înseamnă că ei știu să citească, dar nu înțeleg? Și nici nu-i de mirare, atunci când în Parlament ajung cântăreți de muzică populară, balerini, sportivi care în viața lor n-au văzut cum arată o lege. Chiar dacă o citesc, nu o înțeleg, că de elaborat... Partidele care pun pe liste personaje cunoscute publicului, dar inocente din punct de vedere politic, așa cum face, de exemplu, partidul care s-a format pe mormântul celui de al doilea mare partid istoric recent dispărut, dau dovadă nu doar de ipocrizie, ci și de faptul că nu au „cadre”. În codul electoral ar trebui trecută obligația ca viitorii parlamentari să aibă cel puțin o licență în drept/administrație/politică, pe lângă studiile profesionale. Până atunci, să spunem „mersi” că totuși pe liste nu sunt – încă! - maneliști.

Ioan NEACȘU

8 nov. 2016

OGLINDA RETROVIZOARE

Am făcut, în sfârșit, o carte de hârtie.
Am adunat câteva texte de estetică, prefețele scrise pentru câteva cărți și câteva articole publicate în ultimii ani, pe care cititorul le poate găsi lesne pe internet, dar văd că la noi încă există superstiția - bună! - că o carte nu poate fi decât pe hârtie.
Dau aici sumarul, pentru ca eventualul cititor să nu fie surprins plăcut/neplăcut de ce va găsi când va deschide cartea...

Cuprins

OGLINDA RETROVIZOARE 5

ESTETICĂ

1. Paradoxul esteticului 11

2. A trece cortina 13

3. Elemente de spiritualitate în „Glossă” de Mihai Eminescu 19

4. Esteticul între cunoaștere și credință 23

5. Abordarea prospectivă a artei din perspectivă estetică 27

6. Arta virtuală 31

7. Pentru o estetică a limbajului 34

8. Tudor Vianu și dimensiunea spirituală a artei 40

9. Bacovia – contemporanul nostru 44

10. Singurătatea în poezia lui Bacovia 51

CRONICI ȘI PREFEȚE

1. Poezia ca rugăciune 59

2. Timpul lui Eminescu 61

3. O monografi e monumentală 64

4. Gabriela Popa: Casa lui Kafka 69

5. Ospiciul, de Vasile Baghiu, ed. Vinea, 2006 73

6. Eternitatea clipei 78

7. Varujan Vosganian: „Ochiul cel alb al Reginei” 84

8. Despre evrei 86

9. O viață sublimă 92

10. Frumusețea de sub mască 95

11. Prefață 98

12. Poezia rapidă 101

13. Timotei Ciobanu: Pajiști sufl etești 104

14. Simfonia neterminată 107

15. Zbor invers… 109

16. O uitare de zei 111

17. Tehnica sugestiei 114

18. Traianus: Când s-au fost spus îngerii 117

19. Paradisul culorii 121

20. Iisus Hristos Mântuitorul în Lumina

Sfintelor Evanghelii 124

21. Ștefan J. Fay: Moartea baroanei 126

22. Miracolul poeziei 128

23. Spectacolul sacru 130

24. Mircea Ciobanu: Istorii. V 135

25. Regele și Poetul 141

26. Centenarul unei reviste 143

ARTICOLE DISPARATE

1. Rezistența de catifea 149

2. Comunismul este un cal mort? Crimele sunt

imprescriptibile! 156

3. Conceptul de criptocomunism 161

4. Era intelectualilor 168

5. Totalitarismul „disidenților” 171

6. Moartea partidelor istorice? 174

7. Ahile și broasca țestoasă 177

8. Încă o revoluție... 180

9. Epistolarul lovinescian – o lecție de

etică scriitoricească 183

10. G. Călinescu publicist 188

11. Paradoxul lui Pahonțu 194

12. De la utopie la ficțiune 203

13. Legea presei 208

14. Din nou despre legea presei 211

15. Presa de partid (I) 214

16. Presa de partid (II) 217

17. Parțial color 220

18. Miting pentru libertate 223

19. Între Sindicat și Academie 226

20. Eminescu pedagog 229

21. Spre o didactică postmodernă 231

22. Pisa 236

23. Școală pentru sclavi 240

24. Eternul Eminescu 245

25. Patriotismul scriitorului 248

26. Pomenirea unui mare patriot 251

27. Cerul nostru nu e gol 254

28. Apocalipsa României 257

29. Ziua Națională a României 260

UN FEL DE POSTFAȚĂ 262

Mircea Cărtăresu: Solenoid

Totul

Au trecut trei decenii de când apărea, cu acest titlu controversat, deoarece se bănuia o aluzie politică, volumul definitoriu pentru poezia lui Mircea Cărtărescu. Citiți la întâmplare o pagină din acest volum, apoi citiți o pagină din „Solenoid”, impresionantul text de peste 800 de pagini. Veți vedea că nu s-a schimbat aproape nimic. Autorul se autopastișează la infinit. De altfel, de la poemele din 1980 până la „epopeea” de zece ani mai târziu, Levantul, Mircea Cărtărescu s-a dovedit a fi un maestru al parodiei, deci nu-i de mirare că se și autoparodiază. Este ăsta un defect? Dimpotrivă, poate chiar această labirintică imagine a lumii este, precum în cartea infinită a lui Borges, viziunea lui Cărtărescu asupra lumii. El scrie o carte de nisip, care nu are început, nici sfârșit. ”Poți privi lumea ca pe-o enigmă, ca pe un labirint, ca pe o întrebare care cere imperios un răspuns. Sau ca pe-o cutie de puzzle plină de piese amestecate.” (282) spune el, căutând o metodă de abordare a „totului”.

Eu aș denumi acest tip de scriere „fractalică”. Așa cum se întâmplă în geometria fractalică, unde matematicienii văd în multiplicarea formelor însăși legea după care a fost elaborată infinita ființă a lumii, prin „auto-asemănare”, concept fundamental în geometria fractalică. În anii 70 Benoit Mandelbrot își pune problema reprezentării matematice a formelor de viață, a naturii care nu ține seama de figuri geometrice și cifre. Vrea să găsească o ordine a haosului și constată calitatea repetitivă a naturii, o iterație care în geometria fractalilor se traduce prin „auto-asemănare”. Și Mircea Cărtărescu ambiționează să construiască un model al lumii. El încearcă să descrie „teseractul” , o imagine a lumii cu patru dimensiuni, dar nu cred că reușește; eu, unul, nu am înțeles nimic. Abia sfântul Google, printr-o animație, mi-a arătat ce este acela, dar tot nu am putut să-mi imaginez lumea așa cum vrea să sugereze autorul. Mai bine acceptăm modelul potrivit căruia a patra dimensiune este cea ondulatorie, așa cum scrie mai recent Gheorghe Parascan, cu atât mai mult cu cât în gândirea românească există precedente: Vasile Conta, Ștefan Odobleja. Dacă însă acceptăm că imensul text al „Solenoidului” este o descriere fractalică a lumii, totul capătă sens, cel puțin pentru mine.

Prin metoda fractalică autorul vrea să realizeze un model al lumii. Reușește, oare? „Și sunt pentru a doua oară ales pentru că, altfel decât viespea sau crustaceul, pot gândi în spațiul logic și pot construi machete ale lumii în care să mă mișc la scară redusă și virtual, pe când brațele și picioarele mele se mișcă în inconcevabila (sic!) lume reală.” (99) I-a ieșit „macheta”?

Lumea lui Mircea Cărtărescu fiind infinită, orice abordare a ei, deci și aceasta, este fragmentară, un comentariu cu pretenții de exhaustivitate ar depăși cu mult cele 800 de pagini ale textului și ar fi nu doar prolix, ci mai ales inutil.

Prima și poate cea mai evidentă observație pe care o putem face este aceea că autorul stăpânește un vocabular nu doar bogat și variat, ci mai ales spectaculos. Cititorul este fascinat de sarabanda cuvintelor, de amestecul de termeni științifici din domenii foarte diferite, de cuvinte rare, necunoscute chiar specialiștilor în entomologie, anatomie sau fizică, amestecate cu multe cuvinte inventate, într-un joc de puzzle care-l încântă în primul rând pe autor. Uneori îi place un cuvânt atât de mult, încât îl repetă supărător, ca de exemplu „hialin”, dar cine stă să caute asemenea noduri în papură? Uriașul text de care vorbim reprezintă în primul rând o performanță stilistică, mai exact lexicală.

Nu voi povesti „romanul”, ar fi ca și cum aș rezuma o enciclopedie. Voi încerca, totuși, o aproximativă descriere a lui. Autorul dezvoltă motivul dublului, sau al gemenilor, într-o structură asemănătoare grădinii cărărilor care se bifurcă. Personajul narator este supraviețuitorul unei perechi de gemeni. După experiența penibilă a lecturii unui poem într-un cenaclu, dintre calea gloriei literare și cea a unei cariere obscure de profesor la o școală de cartier, o alege pe cea de a doua. Între soție și amantă, o alege tot pe a doua. În final, între Operă și Copil, alege Copilul. Pe această canava autorul brodează sute de poeme, narațiuni, eseuri, viziuni SF, sute de pagini onirice care ajung în pragul patologicului, totul având ca fundal un București terifiant, cunoscut de altfel cititorului din alte proze ale lui Mircea Cărtărescu. ”Bucureștiul este orașul cel mai trist de pe fața pământului, (...) orașul care să ilustreze cel mai pregnant destinul uman: oraș al ruinei, al decăderii, al bolilor, al molozului și al ruginii” (127). Nici pădurea nu-i văzută mai frumos: lume de putregaiuri, flori „flasce și dezgustătoare”, păianjeni cât șobolanii etc. (440 ș.u.). Putem vorbi de un „mizerabilism” sui generis, un fel de realism oribil/penibil/magic/fantastic. „Ce este realitatea? se întreabă autorul. Ce motor visceral și metafizic (sic!) convertește obiectivul în subiectiv?”(555). Filosofări de genul ăsta sunt peste tot, ba chiar se vorbește de o „cârtiță metafizică”(566), autorul își dă cu părerea în cele mai variate probleme, de la onirologie (580 ș.u.), la sexologie(589 ș.u.).Iubirea nu există, e numai sex. Relația cu Irina este pur sexuală, povestitorul nu-i capabil să treacă dincolo de realitate(cap.25), nimic nu ajunge în spiritual:

„Atunci, lângă ea și, prin voiajul mental, în lumea fără spațiu și timp a voluptății nelimitate, paradis infernal și iad celest, am avut deodată un orgasm neasemuit, ca deschiderea bruscă în craniu a unei inflorescențe scelerate și sublime. Am știut atunci că nu există cu adevărat nici eu, nici voință, nici rațiune, nici piele și nici organe interne, că dincolo de iluzia lor e o lume sculptată-n plăcere, plăcere pură, ca o izbucnire orbitoare dincolo de care nu mai e nici măcar nimic.” (359) „Plăcere pură”, fără bucurie! „Marele critic”, adesea invocat în text, după ce formulează o serie de rezerve în cronica pe care o dedică „romanului”, mărturisește că i-a plăcut doar o scenă erotică în... imponderabilitate! O fi, e bine scrisă, dar...„și ce dacă”? Autorul nu transcende realitatea pe care o inventează cu atâta obstinație morbidă. „Imposibilul concept de realitate” (427) cuprinde cartierul fantastic-sordid, fauna grotescă a școlii, apoi feed-back-urile din copilărie, din sanatoriul TBC, morga, experiențele de la Mina Minovici, orori cum ar fi experimentarea morții prin spânzurare...o „realitate” fantasmagorică, din care autorul vrea să evadeze, deoarece este devorat de frică: „...chinul cel mai mare și mai greu de îndurat este frica”(384), spune el. Paginile de satiră socială, „șopârlele” anticomuniste sunt penibile, așa cum sunt și demonstrațiile împotriva morții, a bolii, a durerii etc., iar calambururi gen sectă/insectă sunt la nivel de cenaclu școlar. Autorul trece astfel prin lumea caleidoscopică a cartierului în care trăiește în căutarea unui numitor comun și-l găsește în frică. Frica viscerală, paradoxală produsă de durere, al cărei simbol curios este... scaunul stomatologic! Această frică îl face pe eroul narator să strige după ajutor pe mai mult de zece pagini, performanță caligrafică posibilă doar datorită calculatorului, un strigăt deznădăjduit care poate fi explicat doar prin „auto-asemănarea” fractalică, nu este o simplă repetiție! Omul este într-o închisoare de piele, însăși lumea este o imensă închisoare, din care trebuie să evadezi:

„O astfel de pagină aș vrea să fie scrierea asta, una dintre miliardele de piei de om scrise cu litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi. Anonimă și la fel cu toate celelalte. Căci anomaliile mele, oricât sunt de neobișnuite, nu umbresc anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în piele.” (279). Naratorul este categoric: „...ceea ce noi toți căutăm din chiar clipa în care ne naștem este ieșirea din închisoarea sinistră a lumii.” (455)

Planul de evadare, vag și confuz, amestec de SF și blasfemii pseudo-religioase, se aplică în final, dar evadarea este spre nicăieri. Scrierea este nu doar blasfematoare – naratorul devine un microorganism care ajunge în lumea microscopică unde trăiește o parodie a vieții lui Iisus! - dar și lipsită în totalitate de transcendent, fie și demonic! Până și maestrul său mărturisește în cronica din „România literară” că a rămas, după lectura maraton, „sur sa soif”!

De ce? Vorba lui Horațiu: „...se screme muntele mare...”

Cum este posibil ca această construcție impresionantă, remarcabilă în multe privințe, dar și inegală, să eșueze lamentabil? Părerea noastră este că-i lipsește transcendentul. „Solenoid” este o construcție doar artistică, fără estetic, fără acea calitate a artei, dar și a realității, care ne dă nouă, oamenilor, sentimentul veșnicului, al nelimitatului, al propriei noastre nemuriri. Dincolo de „totul”, în „Solenoid” este nimicul-nimic, nici măcar neantul. Am parcurs, deci, de-a lungul a peste opt sute de pagini, un uriaș, de multe ori fascinant, Kitsch!

Ioan NEACȘU

Bacău, 5 sept.2016