Un
roman total
Prin
„Cinesunta
– fata cu trecutul amputat - ”
Viorel
Savin
ambiționează să scrie o carte „de nisip”, infinită și ca
semnificații, dar și ca mijloace de expresie de tot felul. După o
lectură superficială, romanul pare un thriller cu interlopi,
răpiri, crime, accidente, cercetări detectivistice etc. Eroina este
o fată de șaisprezece ani din Bacău, răpită de doi criminali
pentru a fi valorificată în Franța fie pentru „organe”, fie ca
prostituată. Cei doi criminali sunt unul blond și altul tuciuriu
(autorul se ferește de o posibilă acuză de discriminare!), cel
tuciuriu îl omoară pe cel blond, apoi el însuși moare într-un
accident provocat de fată. Eroina este salvată de un localnic,
Pierre, care o duce în casa lui, un loc sinistru în mijlocul unei
mlaștini. Aici ea constată că în urma accidentului a rămas fără
memorie, nu știe nici cum o cheamă, nici de unde este. Nu vorbește
limba franceză, dar gândește în română. Se întreabă „eu
cine sunt?” și Pierre crede că ăsta e numele ei: Cinesunta.
Evadează, Pierre moare într-un accident stupid, Cinesunta
traversează dramatic mlaștina, apoi este culeasă de pe marginea
șoselei de un camionagiu, care o sechestrează, ea scapă,
accidentându-l și pe acesta, apoi ajunge în oraș, fuge de poliție
și se ascunde într-un castel părăsit. După infernul din casa lui
Pierre, aici trăiește în paradis. Pleacă totuși în oraș, unde
întâlnește un tânăr pe care-l cunoscuse în casa din mlaștină,
constată că poate vorbi engleza și de aici dialogurile se
desfășoară dezinvolt. Planifică o excursie cu noul ei prieten,
cei doi călătoresc pe un râu pitoresc până la o insulă, apoi el
o denunță și Cinesunta ajunge la închisoare. Este internată în
spital, are loc o amplă investigație, află că știe și italiana,
deci identitatea devine și mai greu de stabilit. Presa este
interesată de ea, devine un subiect de senzație, justiția franceză
nu știe ce naționalitate să-i atribuie: română, engleză,
franceză, sau italiană, dar până la urmă judecătorii acceptă
argumentul ei, că este româncă deoarece visează în limba română.
La ambasada României din Paris descoperă cauza nenorocirilor prin
care a trecut și își recapătă, brusc, memoria.
Am
povestit un foarte bun roman polițist, având grijă să vă las
dumneavoastră plăcerea de a descoperi elementele de mister cu care
autorul vă hrănește curiozitatea de-a lungul aventurii, dar mai
ales misterul răpirii eroinei care, ca la orice roman polițist care
se respectă, este dezvăluit abia în ultima pagină!
Dacă
romanul scris de Viorel Savin s-ar rezuma la atât, am putea spune că
este un roman bine scris, plăcut la lectură, bun pentru citit în
tren.
Dacă
însă citim romanul și la alte nivele, constatăm că avem de-a
face cu un text foarte complex, care sub aparența unei povestiri
polițiste creează o imagine a lumii, face un tulburător portret al
Omului singur sub cerul ca un coviltir al lui Dumnezeu. „Va avea
cineva aplecare și timp să studieze „ființa aceasta, ca
ființă?”” se întreabă autorul într-o scurtă prezentare de
pe coperta a patra.
Așadar
povestea polițistă este doar o tramă pe care autorul brodează, în
diferite straturi, diferite nivele de semnificație. Cel mai repede
te poți gândi la stratul psihologic. Anularea conștiinței cuiva
este un prilej de a lăsa liber subconștientului să se manifesteze.
Nu avem însă de-a face cu un asemenea strat de semnificație,
eroina trăiește, dimpotrivă, foarte ancorată în prezent, un
prezent pe care îl percepe violent, am putea spune, vorba lui
Caragiale, că simte enorm și vede monstruos. Eliberată de trecut,
pentru Cinesunta lumea este o continuă noutate, pe care o receptează
cu toate simțurile. Nici un comentariu social, deși posibil –
pericolul la care sunt expuse fetele în societatea actuală, unde
traficanții de carne vie etc., despre nocivitatea presei etc., etc.
- nu-i relevant, e banal. Poate la nivelul moral am putea glosa
despre bine și rău, despre pedeapsă și răzbunare, despre iubire
și trădare, despre justiție etc. dar toate astea s-au mai spus. Eu
cred că un comentariu anagogic, un comentariu care să privească
povestea Cinesuntei sub
specie aeternitatis ar
releva
nivelul
cel mai înalt de
semnificație
al acestui roman insolit.
Cine
este Cinesunta?
„Fata
cu trecutul amputat” este o fetiță pe cale de a deveni femeie,
sau o femeie care încă nu și-a părăsit statutul de fetiță.
Este o „nimfetă”, cum ar zice Vladimir Nabokov, o ființă care
deschide ochii asupra lumii cu o infinită curiozitate, cu o perpetuă
bucurie. Accidentul în urma căruia își pierde memoria o aruncă
în lume ca într-o viață de dincolo, așa cum se întâmplă cu
oamenii care trec prin experiența morții clinice, sau a
călătoriilor extracorporale. Pentru o lună, timp în care
Cinesunta nu știe cine este, ea trăiește o paranteză existențială
care o va transforma profund, așa cum cei care se trezesc din
moartea clinică devin alți oameni, mult transformați spiritual.
Cinesunta pleacă în Franța cu speranța că va face o carieră
muzicală în showbiz, dar se întoarce în țară după aventura
franceză total transformată, urmează „studii muzicale la o
instituție din străinătate și deja are apariții prestigioase pe
scene lirice importante”, cum ne spune autorul, deci este o altă
ființă.
Aventura
nimfetei fără nume începe în casa lui Pierre, un spațiu sordid,
în care se trezește fără memorie. Ea se adaptează la situație,
nu știe limba în care-i vorbește Pierre, dar înțelege ce i se
cere, acceptă noua sa viață fără să dramatizeze. Pentru ea
spațiul sordid în care deschide ochii este lumea, pe care o ia așa
cum este. Face curățenie, spală rufe, crede că este slujnică,
dar nu știe să se fi angajat, oricum nu-și pune problema
statutului pe care-l are. Pentru ea totul este urât, vrea să
evadeze când bănuiește că Pierre are gânduri necurate, reușește
să fugă și fără să vrea îl accidentează pe acesta mortal.
Mirosul greu de ulei rânced, lemnăria și podelele năclăite de
straturi groase de jeg, păianjenii cu care duce o adevărată
bătălie, toate acestea sunt infernul pe care eroina îl traversează
în drumul ei spre lumină. Când fuge prin mlaștină, atrasă de
luminile mișcătoare ale șoselei care duce spre oraș, alunecă în
apă și pentru o vreme plutește în întuneric, până ce lumina
cerului o ajută să se orienteze. Este o emergență pe care o
trăiește cu bucurie. După infernul din care a evadat, acum
traversează un purgatoriu plin de pericole – camionagiul, poliția
– până ajunge la castelul părăsit unde adoarme. Lumea pe care o
traversează este percepută infinitezimal prin simțuri. Cinesunta
nu problematizează, ea doar simte. Lumea este compusă din mirosuri,
din arome și din culori. Nu am mai citit ceva în care senzorialul
să aibă o asemenea pondere. Viorel Savin este un fin evocator al
lumii percepută translogic, holistic, drept un spațiu în care
trăim pur și simplu. Grădina castelului în care s-a refugiat
Cinesunta este plină de flori și fructe, de culori și parfumuri,
de arome descrise cu evidentă plăcere de autor. Eroina mănâncă
un măr, pe banca pe care s-a așezat este și un șarpe, elemente
care să evoce Paradisul sunt multe. Această a doua experiență din
afara lumii este mai bogată, cu personaje cărora doar noi le putem
da un înțeles alegoric, pentru eroină ele sunt pur și simplu.
Șoricelul Polonic, de exemplu, învață că libertatea este cel mai
primejdios lucru din lume, iar Motanul se luptă cu Șarpele într-o
pagină demnă de Iliada... Bucuria de a mânca un măr (p. 109),
bucuria de a face baie în havuz (p.119-122), curiozitatea cu care
observă un mușuroi de furnici, plăcerea de a lenevi la soare,
toate aceste întâmplări, alături de somn sunt fațete ale
bucuriei de a trăi. Autorul este el însuși un admirator fascinat
al nimfetei cu nume inventat și al universului unde ea se inițiază
în admirația lumii minunate pe care Dumnezeu a creat-o pentru om.
Pe lângă somn, o bucurie a Cinesuntei este baia. Autorul o trimite
de multe ori la duș, pentru a o putea descrie în toată frumusețea
ei de femeie castă, care se dezbracă de fiecare dată cu o
amănunțită încetineală, iar baia din havuz, întinsă pe trei
pagini, este un adevărat poem adresat femeii eterne...Scene de o
senzualitate inocentă, dacă pot spune așa, sunt multe, de exemplu
în excursia spre insula Bătrânului, dar mai ales la întoarcere,
când se aruncă în apă și înoată până la un iaht pentru a
primi o sticlă de șampanie (p.204-205). Viața este un Paradis, iar
când revine pe pământ, printre polițiști, medici, judecători,
jurnaliști constată că problema cea mai mare pe care o are este
imposibilitatea de a comunica. Ea știe trei limbi, dar asta nu-i
folosește la nimic. În castelul din Nadlis, chiar și în casa lui
Pierre comunicarea se făcea simpatetic. Aici, printre oameni,
cuvintele sunt folosite pentru a ascunde lipsa de comunicare, de fapt
lipsa de înțelegere. Intrăm din nou în lumea oamenilor, paranteza
existențială de care vorbeam s-a închis, dar experiența pe care a
trăit-o Cinesunta a transformat-o. Acum înțelege că viața e
bucurie, „joie de vivre”, cum zic francezii, chiar moartea – și
sunt multe morți în roman! – este lipsită de dramatism.
Romanul
lui Viorel Savin este, deci, mai mult decât un roman polițist.
Într-o structură foarte complexă, care combină în mod fericit
narațiunea alertă cu dialogul abil construit de un dramaturg
consacrat și cu poemul fascinant, Viorel Savin ne vorbește despre
miracolul vieții, despre frumusețea, dar și misterul femeii
eterne, despre bucuria de a trăi aici și acum, în pridvorul
Raiului...
Ioan
NEACȘU
