Legea armonizării retribuţiilor bugetare
Mihail Manoilescu, unul
dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România, scrie în „Memorii”
(Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. I, pp. 87-91): „…legea mea cea
mai de seamă, la care lucrasem cu o mare dârzenie timp de un an de zile, era
aceea numită oficial: Legea armonizării
retribuţiilor bugetare. Prin ea stabileam 36 de tipuri de salarii şi clase
(fără ca aceasta să însemne o definire ierarhică în stat) incluzând pe toţi
salariaţii statului în aceste 36 de categorii. Se înţelege la ce competiţii, la
ce rivalităţi şi la ce ambiţii dădea naştere alcătuirea unei asemenea legi! Lupta
pentru salarii mari a diferitelor corpuri în stat ajunsese să transforme la un
moment dat Camera într-un Parlament corporativ din care fiecare breaslă îşi
susţinea interesele prin deputaţii din tagma ei! Dar ce operă de dreptate
realiza această lege, punând capăt anomaliei ca funcţionari identici de la
ministere diferite să fie plătiţi cu lefuri diferite şi suprimând ierarhizarea
arbitrară, după norocul şi îndrăzneala fiecărei categorii de funcţionari…
Evident, nu este locul să
vorbesc aici de principiile unei legi al cărei cuprins şi expunere de motive
reprezintă un volum de câteva sute de
pagini în formatul Monitorului Oficial. Am însă pretenţia că, cu toate
greşelile ei posibile, această lege constituie o lucrare ştiinţifică, nu atât
prin bogăţia documentării, cât prin metodele întrebuinţate în studiul şi în
formularea ei, prin complexitatea şi potrivita sistematizare a criteriilor de
clasare a funcţionarilor în diferite categorii de salarii, cât şi prin
mecanismul ei financiar suplu care permitea (prin sistemul unor coeficienţi
variabili de la an la an) să se sporească salariile progresiv până la nivelul
ideal al retribuţiilor în lei aur.
(…) Zilnic primeam
delegaţii care formulau pretenţii exagerate până la ridicol. Fiecare tagmă de
funcţionari se socotea axa în jurul căreia se învârte statul sau fundamentul pe
care se reazemă existenţa naţiunii.(…) Eu nu puteam admite ca membrii atât de
numeroşi ai acestei curţi (Curtea de Casaţie!) să fie plasaţi în salariu
imediat după miniştri şi deasupra celor trei generali de corp de armată! (…)
Dar în legea armonizării eu cred că am comis două erori. Cea dintâi este aceea
de a fi dat prea mare importanţă titlului academic drept criteriu de
ierarhizare şi de salarizare a funcţionarilor. Titlul universitar este, mai
ales în România, la îndemâna oricărei inteligenţe mediocre şi nu presupune nici
măcar un mare grad de conştiinciozitate intelectuală sau un real raport de
muncă. Dar mai ales acest titlu nu garantează existenţa unor calităţi de bun
funcţionar (întrucât oficiantul de poştă licenţiat este mai bun în serviciu
decât cel cu patru clase secundare?); în schimb este sigur că el dă naştere la
prezumţiozitate şi la pretenţii care îl fac pe funcţionar incomod pentru şefii
săi!
Pe când cea dintâi eroare
constă în a fi cedat unei prejudecăţi, cea de a doua derivă, dimpotrivă, din
faptul că nu am respectat o prejudecată. Este vorba de încadrarea tuturor
salariaţilor statului pe o unică tabelă de tipuri de salarii, ceea ce a permis
să se pună în evidenţă egalitatea de salarii (care exista de altfel şi înainte
în fapt) între magistraţi şi mecanicii şefi, între unii ofiţeri şi
funcţionarii de percepţie etc., trezind
astfel susceptibilităţi de rang şi de castă şi stârnind ceea ce s-ar putea
numi: ciocoismul de breaslă.
În special magistraţii
m-au exasperat cu morga lor şi au mobilizat în Cameră pe deputaţii avocaţi,
interesaţi în a-i servi, ca să nu fie puşi cumva pe o scară comună cu ceilalţi
salariaţi ai statului, scară în care primul ministru al ţării, patriarhul şi cu
toţi ceilalţi înalţi demnitari acceptaseră totuşi să fie încadraţi!”
Legea a fost viu
discutată, a ocupat zile întregi dezbaterile din parlament, iar în final Mihail
Manoilescu a ţinut un discurs încheiat astfel: „Fiecare cifră pe care am pus-o
în cadrul acestui proiect a avut pentru mine o semnificaţie morală: fiecare
cifră mi-a ţesut o imagine. Am văzut pe judecător în roba lui, pe profesor la
catedra lui, pe savant în laboratorul lui; am văzut, domnilor, şi pe acel
anonim pe care nu trebuie să-l uităm niciodată când este vorba de o lege
financiară, pe contribuabilul necunoscut
de care trebuie să avem grijă atunci când împărţim o dreptate din banul şi din munca lui. Şi atunci
când a fost vorba de salariile mici, am văzut pe funcţionarul umil de la mahalalele
din provincie cum vine bucuros, pe urma lefii lui sporite, cu pâinea subsuoară,
la copiii lui. Spunea domnul Ghidionescu că în acest proiect este muzică, dar
este şi disonanţă. Eu voi îndrăzni să spun că acest proiect se prezintă în faţa
ochilor dvs. ca un mare portativ pentru note muzicale. Pe cele 36 de linii ale
lui se aşează toţi funcţionarii statului, toate rolurile din stat, de la cel
mai umil până la cel ai înalt. Pe acest portativ am încercat să scriem, în
marginea puterilor noastre, un imn mai mult, dedicat măririi patriei.”
Opera lui Mihail
Manoilescu din 1927 a fost publicată şi la Paris, Franţa a elaborat o lege după
modelul românesc, iar acum noi probabil „ne inspirăm” după legea franceză! Oare
câţi dintre ziarişti sau lideri de sindicat, ca să nu mai vorbesc despre
parlamentari sau miniştri, au habar că există opera unui român de geniu undeva,
în Monitorul Oficial, care ar putea sta la baza mult discutatei legi unice a
salarizării bugetarilor? De ce nu se publică un volum cu cele câteva sute de
pagini scrise acum optzeci de ani, pe care să-l poată citi oricine este
interesat? Şi atunci magistraţii se credeau buricul pământului, şi atunci legea
armonizării salariilor bugetarilor era necesară pentru a repara discrepanţele
salariale uriaşe obţinute pe căi mai mult sau mai puţin cinstite, şi atunci
ilustrul economist sublinia nevoia de a fi respectat contribuabilul de a cărui
muncă depinde bugetul.
Unde mai găsim azi un
Mihail Manoilescu?
5 mai 2008
