Un articol scris în 1991 (!) Starea Uniunii Scriitorilor este aceeași. A înghețat, oare pentru eternitate, presupunând că Nicolae Manolescu este etern?
ÎNTRE SINDICAT ŞI ACADEMIE
O lungă discuţie condusă destul de inabil de redactorul TVR
aduce în faţa telespectatorilor o problemă care pare falsă, dar care este
semnificativă pentru starea mai generală a culturii în România: problema
Uniunii Scriitorilor.
Instituţie construită după model sovietic pe ruinele fostei SSR
, menită să realizeze „îndrumarea de către partid a literaturii”, cum bine
observa d-l Şt. Aug. Doinaş, Uniunea Scriitorilor şi-a luat foarte în serios
„sarcina de partid”. La primul „Congres al scriitorilor din RPR”, în 1956,Mihai
Beniuc spunea despre Labiş: „Un alt poet, pare-mi-se tot tânăr, referindu-se la
aceeaşi problemă a îndrumării, pe cei care se lasă îndrumaţi îi consideră căţei
traşi cu sfoara la teatrul de păpuşi. Iar pe sine, care nu se lasă îndrumat, se
numeşte singur Lăbuş, nu Labiş, şi se consideră dulău, care latră până i se
face dreptate.” În încheiere, Mihai Beniuc spunea: „Tovarăşi, hai să luptăm ca
generaţia noastră prin scrisul său, mergând pe drumul realismului socialist, să
dobândească meritul de a fi contribuit la naşterea unei lumi noi, lumea
energiei atomice puse în slujba omului, lumea dreptăţii sociale, lumea păcii
între popoare. În această luptă ne călăuzeşte şi pe noi, ca pe toţi oamenii
muncii, partidul clasei muncitoare, ne luminează învăţătura fără moarte a lui
Vladimir Ilici Lenin” Raportul lui Mihai Beniuc are peste 60 de pagini, dar
întreg acest raport ar trebui reeditat pentru a se vedea de unde s-a plecat. Că
de-a lungul anilor au fost în conducerea Uniunii Scriitorilor şi oameni care au
îndeplinit doar formal „sarcina de partid”, când nu s-au opus chiar făţiş,
asta-i altă poveste. O istorie a Uniunii Scriitorilor ar fi necesară, din 1949
până în 1989, iar publicarea unor documente, cum ar fi stenogramele de la
diferite conferinţe sau congrese, scrisori adresate de scriitori Biroului U.S.
sau preşedintelui, inclusiv scrisori de protest cu caracter politic, ar arăta
atât oportunismul unora, cât şi curajul altora.
De doi ani însă Uniunea Scriitorilor nu mai are ce „îndrumări de
partid” să pună în practică. S-a transformat ea într-un sindicat, cum susţine
Şt. Aug. Doinaş ? În măsura în care continuă să dea pensii şi să gestioneze
restaurantul de la „Casa Scriitorilor”, să distribuie bilete de odihnă şi să
administreze revistele sau „Cartea Românească”, da! Dacă însă ar avea cu
adevărat vocaţie sindicală, ar face mult mai mult. În primul rând ar elabora un
statut al scriitorului, aşa cum există statutul medicilor, al profesorilor, al
juriştilor, pentru a defini meseria de „scriitor” alături de alte meserii
libere şi astfel pentru a impune Guvernului discutarea/ elaborarea unui
„pachet” de legi fără de care scriitorul nu există/rezistă într-o economie
liberă şi într-un stat de drept. Ar urmări apoi puzderia de edituri-pirat care
fură fără nici o jenă tipărind cărţi ale unor scriitori români sau străini fără
să aibă acest drept. Ar mai cumpăra apoi – până la case de odihnă ! – o
tipografie şi o fabrică de hârtie, încercând să devină independentă din acest
punct de vedere. Ar face apoi o reţea de librării proprii, care să vândă
revistele editate de scriitori şi cărţile lor, salvându-le astfel din oceanul
de maculatură cu care-i inundată piaţa. O Uniune a Scriitorilor nu poate
realiza ceea ce o editură ca Humanitas a realizat ? În sfârşit ar angaja un
dialog continuu şi eficient cu Guvernul, chiar dacă nu are un Miron Cozma…
O asemenea organizaţie sindicală ar fi foarte deschisă tuturor
publiciştilor care-s interesaţi de problemele producţiei şi difuzării
literaturii, librarilor, întreprinzătorilor care doresc să sponsorizeze
literatura etc. Ea şi-ar pierde actualul caracter elitist de tip
nomenklaturist, care-i dat de statutul socialist al uniunii. Nicolae Manolescu
observa, prin anii 70, că însuşi Eminescu, dac-ar trăi azi, nu ar putea fi
membru al Uniunii Scriitorilor ! Criteriul administrativ care continuă să
funcţioneze şi în prezent face din uniune o organizaţie elitistă, dar de un
elitism ridicol, pentru că selecţia nu se bazează pe valoarea membrilor, ci pe
numărul cărţilor tipărite de aceştia. Atunci când cărţile apăreau doar cu voie
de la cenzura tovarăşului Dulea, această prevedere avea un sens, acum însă…
Pentru recunoaşterea valorii autentice, ar trebui o Academie de
Litere, organizată pe secţii, cu primii cincizeci de poeţi, primii cincizeci de
prozatori, primii cincizeci de critici (dacă sunt !) etc., o Academie care să
adune sub cupola sa ce are mai valoros literatura română şi care prin
conferinţe, simpozioane, sesiuni de comunicări, premii, relaţii cu străinătatea,
biblioteci, muzee ale literaturii etc. etc. să scoată viaţa literară din
letargia în care a fost ţinută atâta amar de ani. Domnul Eugen Simion cred că
s-ar simţi mai bine alături de domnul Nicolae Manolescu decât se simte acum în
compania d-lui V. Bârlădeanu !
Uniunea Scriitorilor, aşa cum arată acum, este şi sindicat, şi
academie, sau nici sindicat, nici academie: un fel de struţocămilă şi nimeni
din actualul Comitet Director nu s-a străduit să o reproiecteze. Discuţia de la
televiziune dovedeşte că nici nu s-a gândit cineva la nişte structuri noi,
funcţionale. Păcat! Literatura română merită instituţii pe măsura valorii sale.
1991 Ioan NEACŞU