POSTFAȚĂ
De ce a treia ediție a unei cărți care a avut o soartă
ingrată și probabil nu va găsi prea mulți cititori? Prima ediție, apărută la
„Cartea Românească” în 1983, a avut un tiraj de
zece mii de exemplare, tiraj epuizat în câteva luni. E drept că la asta
a contribuit și domnul profesor Const. Parfene, care a inclus-o în bibliografia
obligatorie pentru perfecționarea profesorilor. Ediția a doua, în doar cinci sute de exemplare, a apărut la
editura „Orizonturi noi” în 2002. Cu
toate eforturile făcute de colegi din Suceava, Galați, Onești și Bacău,
după un an încă mai erau câteva zeci de exemplare în stoc. Este previzibil deci
faptul că, oricât de mică, ediția a treia va rămâne aproape intactă.
Pentru a înțelege acest gest care pare gratuit trebuie
să fac puțină istorie.
Această carte care apare în 1983 dezvoltă o comunicare
ținută la Congresul internațional de
estetică din1972. Povestea ei am spus-o în prefața scrisă pentru ediția a doua
și este reluată la începutul acestui volum. Comunicarea se numea „Arta ca
metarealitate” și propunea ideea potrivit căreia opera de artă este un model al realității realizat după un
algoritm format din elemente existente atât în conștientul, cât și în
inconștientul artistului. Când după mulți ani am avut acces la „sfântul
google”, am constatat că ideea mea e cu adevărat originală, că într-o lume
normală ar fi trebuit să provoace polemici, să aibă adepți sau, dimpotrivă,
detractori... Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, eu m-am resemnat, până
când a izbucnit pandemia cuantelor.
După mai mult de un secol,
conceptul de „cuantă” a devenit foarte la modă. Există și medicină cuantică, și
psihologie cuantică, gramatică cuantică, ba chiar și teologie cuantică, iar
calculatorul cuantic, cel care operează cu trei cifre în loc de două
(simplific!), este de domeniul SF! Problema apare atunci când vezi că aproape
fiecare înțelege prin „cuantă” altceva! Basarab Nicolescu, în excelentul său
eseu „Ce este realitatea” (trad. rom.
2009, ed. Junimea), spune că „realitatea în întregime nu este decât o perpetuă
oscilație între actualizare și potențializare” (p.31). Aplicând la fizica
cuantică logica terțiului inclus a lui Ștefan Lupașcu, filosoful român dezvoltă
o teorie proprie a nivelelor de realitate, revelatoare pentru înțelegerea
problemei noastre.
Cred că pentru cine nu este fizician capabil să vorbească în formule
incomprehensibile pentru ceilalți muritori, cel mai bun exemplu care ilustrează
definiția de mai sus a lui Basarab Nicolescu este lumina. Fotonul este corpuscul,
sau undă? Când este în stare de actualizare este corpuscul, când este în stare
de potențializare este undă. Dimineața, când noi zărim lumina, ce vedem?
Corpusculul, sau unda? „Logica dinamică a contradictoriului” a lui Ștefan
Lupașcu, introducând conceptul de „stare T”, ca o stare de echilibru între
contrarii, starea „terțiului inclus”, rezolvă problema. Între „actualizare” și
„potențializare” apare această „stare T” care nu este o oscilație, ci o
tensiune generatoare de energii. Omul este „între vecii și ceață”(Arghezi), dar
asta îi conferă calitatea de demiurg. Lucian Blaga a intuit genial faptul că
omul există în orizontul misterului, dar pentru revelarea acestuia, iar Marele
Anonim îi cenzurează elanul, deoarece revelarea misterului, ca și cantonarea în
mister, l-ar lipsi pe om de tensiunea dinte mister și revelare, generatoare de
energii spirituale, acea „stare T” a lui Ștefan Lupașcu.
Când eu am intitulat comunicarea pomenită mai sus, „Arta ca metarealitate”, prin „metarealitate”
defineam, ca monsieur Jourdain, tocmai această „stare T” a lui Ștefan Lupașcu.
Dar metarealitatea este, după teoria lui Basarab Nicolescu, un alt nivel de
realitate. Teoria transdisciplinară a nivelurilor de realitate poate fi
aplicată în diferite locuri. În teologie, de exemplu, dacă spunem că Tatăl este
realitatea potențială, iar Fiul este realitatea actualizată, Duhul Sfânt este
„starea T”, este modul în care Dumnezeu coboară în lume. Este o unire a
transcendentului cu imanentul. Arghezi spune: „Tu ești și-ai fost mai mult
decât în fire/ Era să fii, să stai, să viețuiești./ Ești ca un gând, și ești și
nici nu ești/ Între putință și-ntre
amintire”. În estetică, opera de artă este „Duhul Sfânt făcut sensibil” (Ion
Barbu), e o metarealitate care este și nu este în același timp. Mikel Dufrenne
spunea că opera de artă nu este pe simeză, nici în imaginația privitorului, ci
la jumătatea distanței dintre privitor și Operă. Opera este „starea T”, este
„între vecii și ceață”, cum zice Arghezi.
Această ipoteză, potrivit căreia opera
de artă este un model al realității situat pe alt nivel de realitate, pe care
convenim să îl numim „metarealitate”, ar fi un punct de plecare pentru o altă
înțelegere a lumii din punct de vedere estetic. Eu nu cred că mai am timp să o
aprofundez, dar sper ca măcar unul dintre cititorii acestei ediții să aibă
curiozitatea / curajul / puterea de a se angaja în aventură...
