Analfabeții

Analfabeții

„Aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcțional, potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educationale prezentat luni, la Cluj-Napoca. Copiii pot să scrie şi să citească, dar nu înțeleg textele asimilate.” Această informație este postată pe internet cu ample comentarii în care este – normal! - beștelită școala. Lasă că nu poate fi asimilat ceva care nu este înțeles, dar să trecem! Care este problema? Și în Biblie se spune: „...aud cu urechile, văd cu ochii, dar nu înțeleg cu inima”. Problema nu este nouă. Îmi amintesc de primul meu an de învățământ, când directorul, un învățător cu vocație, îmi povestea zâmbind șugubăț că a fost în asistență la o învățătoare tânără și ambițioasă, elevii citeau lecția ca pe apă, dar la sfârșitul orei el a scos din buzunar o carte pentru copii, cu literele mari, așa cum erau și cele din abecedar și i-a rugat să citească de acolo. Evident, nu au știut nici măcar să silabisească. Nici un activist - de atunci și de acum – nu știe cum să obțină miracolul înțelegerii. Este un secret pe care doar umilitul Dascăl îl știe. Școala trebuie lăsată să facă ce știe ea, activiștii de partid să nu dea lecții unde nu se pricep. (Dar unde se pricep?) Problema „învățământului comprehensiv” a pus-o recent domnul profesor Andrei Marga, în scurtul său ministeriat, dar a rămas ca o ciudățenie. Pe scaunul pe care au stat Mircea Malița, sau Andrei Marga, au venit activiști care n-au de unde să știe că școala nu se face cu procente, elevii nu-s șuruburi. Procentul de mai sus este chiar onorabil, fiecare generație are premianții, dar și repetenții ei. Doar în „epoca de aur” se cerea ca profesorii să ridice elevii slabi la nivelul celor premianți, lucru imposibil, deoarece chiar poporul spune că din coadă de câine nu poți face sită de mătase. Premianții se fac medici, profesori, ingineri, ceilalți...

Analfabetismul funcțional se vede cel mai bine în Parlament. Când o lege organică – Legea învățământului - spune că pentru școală trebuie să se repartizeze 6% din PIB, iar cei care fac bugetul dau doar 2-3 procente, nu înseamnă că ei știu să citească, dar nu înțeleg? Și nici nu-i de mirare, atunci când în Parlament ajung cântăreți de muzică populară, balerini, sportivi care în viața lor n-au văzut cum arată o lege. Chiar dacă o citesc, nu o înțeleg, că de elaborat... Partidele care pun pe liste personaje cunoscute publicului, dar inocente din punct de vedere politic, așa cum face, de exemplu, partidul care s-a format pe mormântul celui de al doilea mare partid istoric recent dispărut, dau dovadă nu doar de ipocrizie, ci și de faptul că nu au „cadre”. În codul electoral ar trebui trecută obligația ca viitorii parlamentari să aibă cel puțin o licență în drept/administrație/politică, pe lângă studiile profesionale. Până atunci, să spunem „mersi” că totuși pe liste nu sunt – încă! - maneliști.

Ioan NEACȘU

8 nov. 2016

OGLINDA RETROVIZOARE

Am făcut, în sfârșit, o carte de hârtie.
Am adunat câteva texte de estetică, prefețele scrise pentru câteva cărți și câteva articole publicate în ultimii ani, pe care cititorul le poate găsi lesne pe internet, dar văd că la noi încă există superstiția - bună! - că o carte nu poate fi decât pe hârtie.
Dau aici sumarul, pentru ca eventualul cititor să nu fie surprins plăcut/neplăcut de ce va găsi când va deschide cartea...

Cuprins

OGLINDA RETROVIZOARE 5

ESTETICĂ

1. Paradoxul esteticului 11

2. A trece cortina 13

3. Elemente de spiritualitate în „Glossă” de Mihai Eminescu 19

4. Esteticul între cunoaștere și credință 23

5. Abordarea prospectivă a artei din perspectivă estetică 27

6. Arta virtuală 31

7. Pentru o estetică a limbajului 34

8. Tudor Vianu și dimensiunea spirituală a artei 40

9. Bacovia – contemporanul nostru 44

10. Singurătatea în poezia lui Bacovia 51

CRONICI ȘI PREFEȚE

1. Poezia ca rugăciune 59

2. Timpul lui Eminescu 61

3. O monografi e monumentală 64

4. Gabriela Popa: Casa lui Kafka 69

5. Ospiciul, de Vasile Baghiu, ed. Vinea, 2006 73

6. Eternitatea clipei 78

7. Varujan Vosganian: „Ochiul cel alb al Reginei” 84

8. Despre evrei 86

9. O viață sublimă 92

10. Frumusețea de sub mască 95

11. Prefață 98

12. Poezia rapidă 101

13. Timotei Ciobanu: Pajiști sufl etești 104

14. Simfonia neterminată 107

15. Zbor invers… 109

16. O uitare de zei 111

17. Tehnica sugestiei 114

18. Traianus: Când s-au fost spus îngerii 117

19. Paradisul culorii 121

20. Iisus Hristos Mântuitorul în Lumina

Sfintelor Evanghelii 124

21. Ștefan J. Fay: Moartea baroanei 126

22. Miracolul poeziei 128

23. Spectacolul sacru 130

24. Mircea Ciobanu: Istorii. V 135

25. Regele și Poetul 141

26. Centenarul unei reviste 143

ARTICOLE DISPARATE

1. Rezistența de catifea 149

2. Comunismul este un cal mort? Crimele sunt

imprescriptibile! 156

3. Conceptul de criptocomunism 161

4. Era intelectualilor 168

5. Totalitarismul „disidenților” 171

6. Moartea partidelor istorice? 174

7. Ahile și broasca țestoasă 177

8. Încă o revoluție... 180

9. Epistolarul lovinescian – o lecție de

etică scriitoricească 183

10. G. Călinescu publicist 188

11. Paradoxul lui Pahonțu 194

12. De la utopie la ficțiune 203

13. Legea presei 208

14. Din nou despre legea presei 211

15. Presa de partid (I) 214

16. Presa de partid (II) 217

17. Parțial color 220

18. Miting pentru libertate 223

19. Între Sindicat și Academie 226

20. Eminescu pedagog 229

21. Spre o didactică postmodernă 231

22. Pisa 236

23. Școală pentru sclavi 240

24. Eternul Eminescu 245

25. Patriotismul scriitorului 248

26. Pomenirea unui mare patriot 251

27. Cerul nostru nu e gol 254

28. Apocalipsa României 257

29. Ziua Națională a României 260

UN FEL DE POSTFAȚĂ 262

Mircea Cărtăresu: Solenoid

Totul

Au trecut trei decenii de când apărea, cu acest titlu controversat, deoarece se bănuia o aluzie politică, volumul definitoriu pentru poezia lui Mircea Cărtărescu. Citiți la întâmplare o pagină din acest volum, apoi citiți o pagină din „Solenoid”, impresionantul text de peste 800 de pagini. Veți vedea că nu s-a schimbat aproape nimic. Autorul se autopastișează la infinit. De altfel, de la poemele din 1980 până la „epopeea” de zece ani mai târziu, Levantul, Mircea Cărtărescu s-a dovedit a fi un maestru al parodiei, deci nu-i de mirare că se și autoparodiază. Este ăsta un defect? Dimpotrivă, poate chiar această labirintică imagine a lumii este, precum în cartea infinită a lui Borges, viziunea lui Cărtărescu asupra lumii. El scrie o carte de nisip, care nu are început, nici sfârșit. ”Poți privi lumea ca pe-o enigmă, ca pe un labirint, ca pe o întrebare care cere imperios un răspuns. Sau ca pe-o cutie de puzzle plină de piese amestecate.” (282) spune el, căutând o metodă de abordare a „totului”.

Eu aș denumi acest tip de scriere „fractalică”. Așa cum se întâmplă în geometria fractalică, unde matematicienii văd în multiplicarea formelor însăși legea după care a fost elaborată infinita ființă a lumii, prin „auto-asemănare”, concept fundamental în geometria fractalică. În anii 70 Benoit Mandelbrot își pune problema reprezentării matematice a formelor de viață, a naturii care nu ține seama de figuri geometrice și cifre. Vrea să găsească o ordine a haosului și constată calitatea repetitivă a naturii, o iterație care în geometria fractalilor se traduce prin „auto-asemănare”. Și Mircea Cărtărescu ambiționează să construiască un model al lumii. El încearcă să descrie „teseractul” , o imagine a lumii cu patru dimensiuni, dar nu cred că reușește; eu, unul, nu am înțeles nimic. Abia sfântul Google, printr-o animație, mi-a arătat ce este acela, dar tot nu am putut să-mi imaginez lumea așa cum vrea să sugereze autorul. Mai bine acceptăm modelul potrivit căruia a patra dimensiune este cea ondulatorie, așa cum scrie mai recent Gheorghe Parascan, cu atât mai mult cu cât în gândirea românească există precedente: Vasile Conta, Ștefan Odobleja. Dacă însă acceptăm că imensul text al „Solenoidului” este o descriere fractalică a lumii, totul capătă sens, cel puțin pentru mine.

Prin metoda fractalică autorul vrea să realizeze un model al lumii. Reușește, oare? „Și sunt pentru a doua oară ales pentru că, altfel decât viespea sau crustaceul, pot gândi în spațiul logic și pot construi machete ale lumii în care să mă mișc la scară redusă și virtual, pe când brațele și picioarele mele se mișcă în inconcevabila (sic!) lume reală.” (99) I-a ieșit „macheta”?

Lumea lui Mircea Cărtărescu fiind infinită, orice abordare a ei, deci și aceasta, este fragmentară, un comentariu cu pretenții de exhaustivitate ar depăși cu mult cele 800 de pagini ale textului și ar fi nu doar prolix, ci mai ales inutil.

Prima și poate cea mai evidentă observație pe care o putem face este aceea că autorul stăpânește un vocabular nu doar bogat și variat, ci mai ales spectaculos. Cititorul este fascinat de sarabanda cuvintelor, de amestecul de termeni științifici din domenii foarte diferite, de cuvinte rare, necunoscute chiar specialiștilor în entomologie, anatomie sau fizică, amestecate cu multe cuvinte inventate, într-un joc de puzzle care-l încântă în primul rând pe autor. Uneori îi place un cuvânt atât de mult, încât îl repetă supărător, ca de exemplu „hialin”, dar cine stă să caute asemenea noduri în papură? Uriașul text de care vorbim reprezintă în primul rând o performanță stilistică, mai exact lexicală.

Nu voi povesti „romanul”, ar fi ca și cum aș rezuma o enciclopedie. Voi încerca, totuși, o aproximativă descriere a lui. Autorul dezvoltă motivul dublului, sau al gemenilor, într-o structură asemănătoare grădinii cărărilor care se bifurcă. Personajul narator este supraviețuitorul unei perechi de gemeni. După experiența penibilă a lecturii unui poem într-un cenaclu, dintre calea gloriei literare și cea a unei cariere obscure de profesor la o școală de cartier, o alege pe cea de a doua. Între soție și amantă, o alege tot pe a doua. În final, între Operă și Copil, alege Copilul. Pe această canava autorul brodează sute de poeme, narațiuni, eseuri, viziuni SF, sute de pagini onirice care ajung în pragul patologicului, totul având ca fundal un București terifiant, cunoscut de altfel cititorului din alte proze ale lui Mircea Cărtărescu. ”Bucureștiul este orașul cel mai trist de pe fața pământului, (...) orașul care să ilustreze cel mai pregnant destinul uman: oraș al ruinei, al decăderii, al bolilor, al molozului și al ruginii” (127). Nici pădurea nu-i văzută mai frumos: lume de putregaiuri, flori „flasce și dezgustătoare”, păianjeni cât șobolanii etc. (440 ș.u.). Putem vorbi de un „mizerabilism” sui generis, un fel de realism oribil/penibil/magic/fantastic. „Ce este realitatea? se întreabă autorul. Ce motor visceral și metafizic (sic!) convertește obiectivul în subiectiv?”(555). Filosofări de genul ăsta sunt peste tot, ba chiar se vorbește de o „cârtiță metafizică”(566), autorul își dă cu părerea în cele mai variate probleme, de la onirologie (580 ș.u.), la sexologie(589 ș.u.).Iubirea nu există, e numai sex. Relația cu Irina este pur sexuală, povestitorul nu-i capabil să treacă dincolo de realitate(cap.25), nimic nu ajunge în spiritual:

„Atunci, lângă ea și, prin voiajul mental, în lumea fără spațiu și timp a voluptății nelimitate, paradis infernal și iad celest, am avut deodată un orgasm neasemuit, ca deschiderea bruscă în craniu a unei inflorescențe scelerate și sublime. Am știut atunci că nu există cu adevărat nici eu, nici voință, nici rațiune, nici piele și nici organe interne, că dincolo de iluzia lor e o lume sculptată-n plăcere, plăcere pură, ca o izbucnire orbitoare dincolo de care nu mai e nici măcar nimic.” (359) „Plăcere pură”, fără bucurie! „Marele critic”, adesea invocat în text, după ce formulează o serie de rezerve în cronica pe care o dedică „romanului”, mărturisește că i-a plăcut doar o scenă erotică în... imponderabilitate! O fi, e bine scrisă, dar...„și ce dacă”? Autorul nu transcende realitatea pe care o inventează cu atâta obstinație morbidă. „Imposibilul concept de realitate” (427) cuprinde cartierul fantastic-sordid, fauna grotescă a școlii, apoi feed-back-urile din copilărie, din sanatoriul TBC, morga, experiențele de la Mina Minovici, orori cum ar fi experimentarea morții prin spânzurare...o „realitate” fantasmagorică, din care autorul vrea să evadeze, deoarece este devorat de frică: „...chinul cel mai mare și mai greu de îndurat este frica”(384), spune el. Paginile de satiră socială, „șopârlele” anticomuniste sunt penibile, așa cum sunt și demonstrațiile împotriva morții, a bolii, a durerii etc., iar calambururi gen sectă/insectă sunt la nivel de cenaclu școlar. Autorul trece astfel prin lumea caleidoscopică a cartierului în care trăiește în căutarea unui numitor comun și-l găsește în frică. Frica viscerală, paradoxală produsă de durere, al cărei simbol curios este... scaunul stomatologic! Această frică îl face pe eroul narator să strige după ajutor pe mai mult de zece pagini, performanță caligrafică posibilă doar datorită calculatorului, un strigăt deznădăjduit care poate fi explicat doar prin „auto-asemănarea” fractalică, nu este o simplă repetiție! Omul este într-o închisoare de piele, însăși lumea este o imensă închisoare, din care trebuie să evadezi:

„O astfel de pagină aș vrea să fie scrierea asta, una dintre miliardele de piei de om scrise cu litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi. Anonimă și la fel cu toate celelalte. Căci anomaliile mele, oricât sunt de neobișnuite, nu umbresc anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în piele.” (279). Naratorul este categoric: „...ceea ce noi toți căutăm din chiar clipa în care ne naștem este ieșirea din închisoarea sinistră a lumii.” (455)

Planul de evadare, vag și confuz, amestec de SF și blasfemii pseudo-religioase, se aplică în final, dar evadarea este spre nicăieri. Scrierea este nu doar blasfematoare – naratorul devine un microorganism care ajunge în lumea microscopică unde trăiește o parodie a vieții lui Iisus! - dar și lipsită în totalitate de transcendent, fie și demonic! Până și maestrul său mărturisește în cronica din „România literară” că a rămas, după lectura maraton, „sur sa soif”!

De ce? Vorba lui Horațiu: „...se screme muntele mare...”

Cum este posibil ca această construcție impresionantă, remarcabilă în multe privințe, dar și inegală, să eșueze lamentabil? Părerea noastră este că-i lipsește transcendentul. „Solenoid” este o construcție doar artistică, fără estetic, fără acea calitate a artei, dar și a realității, care ne dă nouă, oamenilor, sentimentul veșnicului, al nelimitatului, al propriei noastre nemuriri. Dincolo de „totul”, în „Solenoid” este nimicul-nimic, nici măcar neantul. Am parcurs, deci, de-a lungul a peste opt sute de pagini, un uriaș, de multe ori fascinant, Kitsch!

Ioan NEACȘU

Bacău, 5 sept.2016

Șantierele capitalismului?

Șantierul de pe strada Castanilor

     Pe strada castanilor CET-ul a început, încă din martie, să schimbe țevile pe bani europeni. A săpat șanțuri și apoi a plecat. Pe șantier au crescut buruieni, proprietarii s-au obișnit să facă slalom printre mormanele de moloz, care ajung la blocu 2 chiar la fereastră, primăria nu zice nimic, asociația de proprietari nici atât. Cineva ar trebui să plătească pentru toate astea, dar nu se întâmplă nimic. Probabil e vorba de mulți bani de furat. Cine stabilește răspunderile, apoi cine dă sancțiunile? Ce vină au proprietarii de pe strada Castanilor că orașul este administrat incalificabil, că niciun hoț, niciun incompetent, niciun leneș nu pățește nimic? 

Despre plagiat

              Două mari categorii de hoții intelectuale au ajuns în atenția opiniei publice din România în ultimul timp: „doctoratele” plagiate ale mai multor pseudointelectuali cu funcții politice și „lucrările științifice” elaborate de unii pușcăriași pentru a obține – conform legii! – o diminuare a pedepsei. Politicienii au rămas cu acest complex al doctoratului de pe vremea Elenei Ceaușescu, prima „acad. dr. ing.”  fără școală. Țin minte că în anii 70 activiștii de partid, mai ales secretarii, deveneau doctori pe bandă rulantă, cu doctorate plătite sau chiar făcute de subalterni profesioniști „la ordin”. Cum activiștii de acum nu-s mai breji decât cei despre care vorbesc, este normal să procedeze la fel. Cât îi privește pe chiriașii pușcăriilor, ei au exploatat o lege făcută probabil „cu dedicație”, ba chiar au obținut un plus de „calificare”, învățând cum se face și un furt intelectual. Aceste două fenomene cu care se confruntă acum societatea românească sunt o consecință a faptului că scara valorilor este mai bulversată decât era în epoca de aur, că anomia care domină societatea face ca să nu mai putem deosebi valoarea autentică de pseudovalori.

              Ce este, în fond, un plagiat? „Specialiștii” care se pronunță acum pe diferite lucrări suspectate de plagiat pun în paralel pagini întregi din lucrările respective și din alte cărți scrise de autori reputați. A transcrie în propria lucrare un text de aiurea este automat un plagiat? Dar se știe, „cărțile din cărți se fac”! Celebra Istorie a lui G. Călinescu are pe mai mult de jumătate din pagini texte și fotografii alese de autor cu grijă, chiar punerea în pagină a fost supravegheată atent de marele critic, astfel încât o altă ediție, cea a lui Al. Piru, este de fapt o altă carte! Există o artă a citării, un text poate fi citat pentru a ilustra o idee, sau pentru a o susține, așa zisele „citate de autoritate”. Evident, textul trebuie citat, nu strecurat hoțește în propriul text, dar de când cu intertextualitatea, a cita fără să faci trimiterea bibliografică obligatorie a devenit ceva normal. Pentru o lucrare științifică problema adevărată este: ce aduce nou în domeniu? Cu riscul de a fi prea didactic, să dau aici niște definiții pe care le învață orice student în anul întâi, la „tehnica muncii intelectuale”. Rezumatul este redarea pe scurt a conținutului unei lucrări, recenzia este un rezumat însoțit și de comentariul, punctul de vedere al autorului, referatul este rezumarea mai multor lucrări pe o temă dată, iar lucrarea științifică este un referat care conține și o contribuție originală a autorului la tema respectivă.  O teză de doctorat este o lucrare științifică, deci dincolo de bibliografie, de tehnica citatului, de stil, ea trebuie să aducă ceva nou în domeniul de cercetare. Nu orice carte, despre fotbal sau despre sfinți, este o lucrare științifică. Dacă lucrarea respectivă se prezintă drept teză de doctorat, ea trebuie făcută sub îndrumarea unui savant în domeniul de cercetare abordat. Doctorandul trebuie să fie discipolul unui Maestru! Felul în care se atribuie acum titlul de „doctor” duce în derizoriu o instituție care de-a lungul secolelor a însemnat consacrarea cuiva într-un domeniu științific.

             

  Iată de ce mai important decât bibliografia este Maestrul, cel care garantează pentru discipol că este un demn urmaș. Discipolul trebuie să fie mândru că este urmașul unui savant ilustru, iar Maestrul trebuie să fie sigur că Opera sa este continuată de un adevărat Doctor. Mi-e groază să dau nume de doctori și de maeștri din lumea noastră politică!

Internetul face ca informația să nu mai poată fi controlată. Poți copia o lucrare de la un capăt la altul și nimeni să nu observe. Când un elev venea la școală cu o lucrare evident copiată, eu chiar îl lăudam, spuneam că lucrarea este foarte bună, apoi îl rugam să o expună liber în fața clasei, să învețe și ceilalți. Evident, nu mai putea scoate un cuvânt, deorece nici nu a citit-o cînd a descărcat-o de pe internet. Ce-ar fi dacă l-am ruga pe domnul Copos să țină o conferință pe o temă de istorie medievală?

În domeniul cercetării științifice nu un text copiat este plagiatul cel mai rău, ci furtul unei idei, pe care să o dezvolți apoi sub semnătura ta. Este celebru exemplul psihologiei consonantiste a lui Ștefan Odobleja, de unde preia o idee pe care o dezvoltă Norbert Wiener, considerat creatorul ciberneticii. Eu însumi am avut surpriza neplăcută să văd că Gerard Genette dezvoltă în „Opera artei” vol.I: „Imanență și transcendență”, p.27 și următoarele, o idee din cartea mea „Introducere în poezie”, ba chiar nu se jenează să reproducă o schemă fără să citeze sursa. Asta e! Cărțile din cărți se fac...

Ioan NEACȘU

10 feb. 2016