Este greu de rezistat valurilor de mizerie, de abjecție cu care televiziunile își îneacă eventualii telespectatori, repetând la infinit știri false despre mărirea pensiilor, despre ajutoare la plata facturilor, despre bani dați de pomană celor care nu au. Se filmează cu voluptate sărmani care primesc pachete cu ulei și făină pe care se lăfăie steagul UE. Cohorte de „jurnaliști” cu suflete de slugă servesc niște stăpîni care sunt, la rândul lor, slugi cu gulere albe. Mi-am amintit că în urmă cu mulți ani, în 2006, am scris o tabetă pe tema asta. Vă rog să o citiți, se potrivește și azi, deși parcă acum e de zece ori mai rău!

Fetiţa cu chibriturile

 

         Îmi amintesc de Crăciunul copilăriei mele. În casă era cald şi mirosea a gutui şi a zahăr ars. Focul din sobă arunca lumini fantastice pe globurile pomului. Mămica lua cu cleştele un tăciune pe care punea o felie de zahăr cubic. Aşteptam să termine acest adevărat ritual, deoarece ştiam că felia de zahăr caramelat urma să o savurez eu, în timp ce ascultam poveşti din cartea lui Hans Christian Andersen, sau mă amuzam încercând să inventez dialogurile dintre personajele unei cărţi de benzi desenate cu Mickey Mouse apărută la Editura Hachette şi din care mămica îmi citea în franceză,  lăsându-mă să ghicesc sensul cuvintelor. Mi-a rămas în suflet mai ales povestea care trebuia citită obligatoriu în noaptea de Crăciun, "Fetiţa cu chibriturile", poveste pe care o ascultam cu înfrigurare, simţind un oarecare sentiment al vinovăţiei pentru pacea, căldura şi belşugul în care trăiam. Povestea fetiţei care era nevoită să vândă chibrituri pentru că era săracă, povestea fetiţei care a murit în noaptea de Crăciun încălzindu-se la flacăra plăpândă a unui chibrit mă intriga mai ales prin finalul sublim, când flacăra se transformă    într-o mare lumină în care fetiţa îşi întâlneşte bunica, pe care o iubea, o lumină suprafirească. Deci sărăcia nu este mizerabilă, sordidă, există o doză de sublim în soarta celor săraci.

         A venit comunismul cu răsturnările absurde şi criminale care au dus la pauperizarea unui întreg popor. Am cunoscut eu însumi cea mai cruntă sărăcie, mai ales în anii de liceu. Nu m-am gândit însă până acum că raportul dintre sărăcie şi bogăţie este unul mai ales spiritual, că are dreptate Iisus Hristos când spune "La  ce-i foloseşte cuiva toată bogăţia lumii, dacă sufletul şi-l pierde?" Fetiţa cu chibriturile din basmul lui Andersen este destul de greu de găsit printre săracii de azi, cum este destul de greu de găsit bogatul milostiv. Chiar şi creştineasca pomană nu se mai poate face cu sensul ei spiritual atât de adânc. În satul românesc s-a dat pomană pentru pomenirea morţilor din totdeauna, dar în sat nu existau cerşetori, creştinii îşi dădeau pomană unul altuia, pomenindu-i  cu pioşenie pe cei duşi în altă lume. Acuma primăria pune gardienii să gonească oamenii care cerşesc în faţa bisericilor, fără să înţeleagă faptul că ei fac parte din ritual. Nu trebuie lăsat cineva cu mâna întinsă nici când cere, nici când dă, spune Sfânta Scriptură. Îmi amintesc de o întâmplare povestită de Ion Rotaru, care a plecat zilele astea dintre noi, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, despre poetul Vasile Voiculescu. Stătea Poetul într-o zi la uşa unei biserici din Bucureşti şi, cum arăta cam ponosit şi cu barba lui mare - abia ieşise din închisoare - o creştină s-a apropiat de el şi i-a dat de pomană. El a primit cuviincios darul, a mulţumit lui Dumnezeu, iar femeia a plecat în drumul ei, fără să ştie că a vorbit cu unul dintre marii noştri poeţi!                 

        Milioanele de oameni săraci care nu se mai pot redresa după urgia comunistă aşteaptă pomană de la stat. Pomana, dintr-un ritual cu semnificaţii spirituale, a devenit monedă politică. Domnul Mircea Geoană, într-un elan propagandistic penibil, spunea că ne trebuie o Republică Social(is)ă ! Promite chiar că partidul său, dacă va ajunge la putere, va face din protecţia socială obiectivul său central. De ce? Ca oamenii să stea mereu cu mâna întinsă nu din motive spirituale, ci doar economice? Sărăcia este foarte uşor de manipulat politic. Eu l-aş admira pe domnul Gigi Becali, de exemplu, dacă ar da milioanele de dolari pentru case şi biserici, pentru ajutorul sărmanilor, fără să spună cine-i autorul binefacerilor.

         Boschetarii care blochează spitalele, transformându-le în instituţii de protecţie socială, hoţii şi beţivii din ghetourile Capitalei, dar şi din alte oraşe, ba chiar şi din sate, copiii vagabonzi sau fetele de vânzare sunt foarte departe de fetiţa cu chibriturile! Domnul Mircea Geoană ar trebui să ştie că unul dintre primii socialişti români, doctorul Ştefan Stâncă, şi-a dat doctoratul cu o lucrare despre "mediul social ca factor patologic". Sărăcia rămasă de pe urma regimului comunist nu are sublimul fetiţei cu chibriturile. Ea este sordidă şi mizerabilă, este un "factor patologic" şi trebuie tratată ca atare, cu soluţii fie şi socialiste, dar nu trebuie exploatată politic!

 

25 dec.

 

 Am găsit un articol de acum treizeci de ani, publicat în 

„România liberă”. Merită recitit.

Nefărtatul

Legenda spune că lumea a fost făcută de un bătrân cu în­făţişare severă, patriarhală, domol, liniştit, înţelegător şi bun, pe care-l chema Fărtatul şi care era secondat de un sălbatec cu înfăţişare crispată, nervos, agitat, neînţelegător şi rău, pe care-l chema Nefărtatul. Tot ce făcea bun Fărtatul stârnea invidia Ne­fărtatului care, dorind să-l imite şi chiar să-l întreacă, făcea şi el acelaşi lucru, dar îi ieşea pe dos. Astfel, când Fărtatul a făcut grâul, a făcut şi Nefărtatul neghina, când primul a făcut câine­le, a făcut şi celălalt lupul. Aşa au apărut măgarul pe lângă cal, bufniţa pe lângă vultur, viespea alături de albină şi multe altele. De la începutul lumii a trecut mult timp, dar Nefărtatul nu s-a astâmpărat, ci continuă să încurce lumea, devenind ba Drac, ba Anticrist (cf. Romulus Vulcănescu. Mitologia română, pp.343; 346). Ba Comunist!

Cum toate miturile sunt adevărate şi veşnice, noi trebuie doar să privim cu atenţie în jur şi le vom recunoaşte uşor. Oare Nefărtatul nu este foarte activ şi acum, în Parlament, în Palatul Victoria, sau la Cotroceni?

S-a iniţiat legea fondului funciar, care trebuia să scape agri­cultura de comunism? Nefărtatul şi-a băgat coada şi această lege, menită să aducă dreptatea şi liniştea, aduce mai multă nedrep­tate şi vrajbă. S-a iniţiat legea privatizării, care trebuia să scape industria de comunism? Nefărtatul o suceşte şi o întoarce astfel încât tot statul rămâne patron! S-a iniţiat legea retrocedării ca­selor naţionalizate? Nefărtatul o suceşte astfel încât devine o lege a naţionalizării cum nici comuniştii dinainte de ‚89 n-au visat!

Dar legea învăţământului, dar legea sănătăţii, dar legea sa­larizării personalului din sectorul bugetar? Dar justiţia, dar ar­mata, dar radioul şi televiziunea?

Fărtatul face efortul de a elabora legi moderne, care să co­respundă statului de drept pe care se zice că-l dorim, însă Nefăr­tatul îşi bagă coada şi schimbă două-trei articole, câteva cuvinte, două-trei virgule, votează, promulgă, emite ordonanţe, face el ce face şi totul iese pe dos!

...Am uitat să spun că oamenii au fost făcuţi de Fărtat! Este datoria lor să-şi ajute Părintele şi să-l trimită pe Necurat pe Apa Sâmbetei, tocmai în fundul Iadului.

Cum? Ghici, ciupercă...

 

                                              „România liberă” din16 aug. 1994

 

 

 

POSTFAȚĂ

 

De ce a treia ediție a unei cărți care a avut o soartă ingrată și probabil nu va găsi prea mulți cititori? Prima ediție, apărută la „Cartea Românească” în 1983, a avut un tiraj de  zece mii de exemplare, tiraj epuizat în câteva luni. E drept că la asta a contribuit și domnul profesor Const. Parfene, care a inclus-o în bibliografia obligatorie pentru perfecționarea profesorilor. Ediția a doua,  în doar cinci sute de exemplare, a apărut la editura „Orizonturi noi” în 2002. Cu  toate eforturile făcute de colegi din Suceava, Galați, Onești și Bacău, după un an încă mai erau câteva zeci de exemplare în stoc. Este previzibil deci faptul că, oricât de mică, ediția a treia va rămâne aproape intactă.

Pentru a înțelege acest gest care pare gratuit trebuie să fac puțină istorie.

Această carte care apare în 1983 dezvoltă o comunicare ținută la Congresul  internațional de estetică din1972. Povestea ei am spus-o în prefața scrisă pentru ediția a doua și este reluată la începutul acestui volum. Comunicarea se numea „Arta ca metarealitate” și propunea ideea potrivit căreia opera de artă  este un model al realității realizat după un algoritm format din elemente existente atât în conștientul, cât și în inconștientul artistului. Când după mulți ani am avut acces la „sfântul google”, am constatat că ideea mea e cu adevărat originală, că într-o lume normală ar fi trebuit să provoace polemici, să aibă adepți sau, dimpotrivă, detractori... Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, eu m-am resemnat, până când a izbucnit pandemia cuantelor.  

După mai mult de un secol, conceptul de „cuantă” a devenit foarte la modă. Există și medicină cuantică, și psihologie cuantică, gramatică cuantică, ba chiar și teologie cuantică, iar calculatorul cuantic, cel care operează cu trei cifre în loc de două (simplific!), este de domeniul SF! Problema apare atunci când vezi că aproape fiecare înțelege prin „cuantă” altceva! Basarab Nicolescu, în excelentul său eseu „Ce este realitatea”  (trad. rom. 2009, ed. Junimea), spune că „realitatea în întregime nu este decât o perpetuă oscilație între actualizare și potențializare” (p.31). Aplicând la fizica cuantică logica terțiului inclus a lui Ștefan Lupașcu, filosoful român dezvoltă o teorie proprie a nivelelor de realitate, revelatoare pentru înțelegerea problemei noastre.

  Cred că pentru cine nu este fizician capabil să vorbească în formule incomprehensibile pentru ceilalți muritori, cel mai bun exemplu care ilustrează definiția de mai sus a lui Basarab Nicolescu este lumina. Fotonul este corpuscul, sau undă? Când este în stare de actualizare este corpuscul, când este în stare de potențializare este undă. Dimineața, când noi zărim lumina, ce vedem? Corpusculul, sau unda? „Logica dinamică a contradictoriului” a lui Ștefan Lupașcu, introducând conceptul de „stare T”, ca o stare de echilibru între contrarii, starea „terțiului inclus”, rezolvă problema. Între „actualizare” și „potențializare” apare această „stare T” care nu este o oscilație, ci o tensiune generatoare de energii. Omul este „între vecii și ceață”(Arghezi), dar asta îi conferă calitatea de demiurg. Lucian Blaga a intuit genial faptul că omul există în orizontul misterului, dar pentru revelarea acestuia, iar Marele Anonim îi cenzurează elanul, deoarece revelarea misterului, ca și cantonarea în mister, l-ar lipsi pe om de tensiunea dinte mister și revelare, generatoare de energii spirituale, acea „stare T” a lui Ștefan Lupașcu.

Când eu am intitulat comunicarea pomenită mai sus,  „Arta ca metarealitate”, prin „metarealitate” defineam, ca monsieur Jourdain, tocmai această „stare T” a lui Ștefan Lupașcu. Dar metarealitatea este, după teoria lui Basarab Nicolescu, un alt nivel de realitate. Teoria transdisciplinară a nivelurilor de realitate poate fi aplicată în diferite locuri. În teologie, de exemplu, dacă spunem că Tatăl este realitatea potențială, iar Fiul este realitatea actualizată, Duhul Sfânt este „starea T”, este modul în care Dumnezeu coboară în lume. Este o unire a transcendentului cu imanentul. Arghezi spune: „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să viețuiești./ Ești ca un gând, și ești și nici nu ești/ Între putință  și-ntre amintire”. În estetică, opera de artă este „Duhul Sfânt făcut sensibil” (Ion Barbu), e o metarealitate care este și nu este în același timp. Mikel Dufrenne spunea că opera de artă nu este pe simeză, nici în imaginația privitorului, ci la jumătatea distanței dintre privitor și Operă. Opera este „starea T”, este „între vecii și ceață”, cum zice Arghezi.

Această ipoteză, potrivit căreia opera de artă este un model al realității situat pe alt nivel de realitate, pe care convenim să îl numim „metarealitate”, ar fi un punct de plecare pentru o altă înțelegere a lumii din punct de vedere estetic. Eu nu cred că mai am timp să o aprofundez, dar sper ca măcar unul dintre cititorii acestei ediții să aibă curiozitatea / curajul / puterea de a se angaja în aventură...