Telenovelă cu securiști

Au trecut opt ani de când am scris aceste rânduri. Întrebarea, retorică, rămâne actuală: cine conduce, totuși, România, dar și lumea întreagă? Telenovela scrisă și regizată de domnul Ghiță bate orice ficțiune. Viața bate, de departe, filmul! Aștept, cu interes (cum se spune!) episoadele următoare.

Voința politică

         Am terminat recent de citit un volum scris de doi americani, Abram N . Shulsky  şi Gary J. Schmitt, care este foarte tentant prezentat drept abecedarul ideal pentru activitatea de informaţii: „Războiul tăcut. Introducere în universul informaţiilor secrete”. Autorii au nişte cărţi de vizită impresionante, sunt în topul serviciilor de „intelligence” ale SUA, deci sunt nişte superspioni. Textul este foarte ştiinţific elaborat, cu un util indice de materii, este prefaţat şi postfaţat de şefi ai serviciilor noastre de spionaj, George Maior şi Mihai-Răzvan Ungureanu, deci foarte credibil, în măsura în care un specialist în „intelligence” spune totdeauna ce trebuie şi mai ales cât trebuie să se ştie, deci nu spune „totul”. M-a frapat faptul că serviciile secrete din America nu-s deosebite de securitatea noastră. Culegerea şi analiza informaţiilor, operaţiunile secrete, activitatea de contrainformaţii, în sfârşit raportul acestei activităţi cu etica, dar mai ales cu politica sunt, mutatis mutandis, asemănătoare cu ce făcea la noi securitatea, sau cu ce fac acum serviciile secrete. „Tehnicile” par de cele mai multe ori infantile, oricum, sunt de o simplitate penibilă, dacă nu or mai fi şi altele pe care autorii le-au trecut sub tăcere. De când lumea spionii au folosit tot felul de tehnici, de la sărutul lui Iuda, la stocarea datelor de telefonie sau internet care produce atâta scandal, sau la paşapoartele biometrice, despre care vom vorbi săptămâna viitoare. Primul text în limba română, datat 1521, este un raport informativ poate mai primitiv, dar sigur mai eficient decât multe rapoarte ale serviciilor secrete actuale. Problema nu este a „tehnicilor”, cât a prelucrării informaţiei şi mai ales a finalităţii acestei activităţi. Culegerea de informaţii duce la analiză, care urmăreşte o predicţie în baza căreia să se ia decizia.

         Total greşit, cred eu, deoarece în felul ăsta se renunţă la voinţă, decizia nu mai este creativă, ci automată. Ofiţerul de informaţii culege informaţiile, analistul le prelucrează, apoi omul politic sau generalul ar trebui să ia decizia ca expresie a voinţei sale, deoarece el urmăreşte un scop, un ideal, el nu-i câinele lui Pavlov să răspundă automat la analiza serviciului de informaţii. El are o doctrină politică sau militară, are o viziune. Evident, asta este părerea mea, autorii sunt însă  foarte siguri că omul politic, sau generalul trebuie să ia obligatoriu deciziile care decurg din analiza făcută de serviciile de informaţii.

         Poate chiar aşa este. Sigur, eu fac o analiză utopică, dar atunci această ţară, sau SUA, sau lumea întreagă, de cine sunt conduse? De ce mai avem partide politice, parlament, guvern, dacă toţi aceşti oameni nu fac altceva decât să recite concluziile analizelor făcute de serviciile de informaţii, dacă nu-şi pot exprima în nici un fel voinţa politică, aşa cum rezultă ea din doctrinele partidelor, din analizele politice, în sfârşit ca o expresie a geniului (sic!) politic al cutărui sau al cutărui preşedinte, ministru etc.?  Bugetul este făcut de finanţişti care vor numai şi numai binele ţării, sau este o expresie a cine ştie cărei analize a „serviciilor”? Dar o decizie cum ar fi aceea dacă să ne împrumutăm sau nu de la FMI? Aici intervin oarecum şi „colegii” din SUA? La Davos, cele mai mari competenţe ale lumii s-au adunat să găsească cele mai sigure soluţii economice, sociale, politice pentru viitorul planetei, sau doar nişte politicieni care spun ce rezultă din „analizele” serviciilor? Autorii cărţii de care vorbeam susţin că, în numele ONU, ar trebui să se culeagă informaţii prin satelit din toată lumea şi să fie puse la dispoziţia tuturor, insistându-se asupra beneficiilor reciproce ale schimbului liber de informaţii (p.252)! Asta, da, logică americană ! Păi atunci informaţiile nu mai sunt secrete! După ce mă amuză „profunzimea” ideii potrivit căreia „prima problemă privind definirea informaţiilor este de a stabili destinaţia acestora” (p. 255), îmi îngheaţă zâmbetul pe buze când citesc: „influenţă morală este acea influenţă care îi determină pe oameni să fie de acord cu opiniile conducătorilor lor” (p.252), iar „informaţiile interne sunt necesare regimului pentru a se proteja împotriva schimbărilor revoluţionare sau violente”(p.257). Dar securitatea ce făcea?

         Când privesc la dezorientarea oamenilor politici din fruntea ţării, când văd cât de penibilă este lipsa de voinţă politică din partea tuturor factorilor de decizie într-un an atât de dificil pentru toată lumea, stau şi mă întreb: este vorba de un cras amatorism în domeniul politic, economic, social, financiar, care ar explica lipsa evidentă de voinţă politică, sau toată lumea aşteaptă „analizele serviciilor”?

3 feb. 2009