Intelectualul și politica

Intelectualul și politica

          Acum mai bine de zece ani scriam această tabletă. Văd că e valabilă și acum. Singurul Președinte pe care l-a avut România demn de acest nume dă soluții ideale, care au doar defectul de a nu ține cont de faptul că așa zișii oameni politici acționează exclusiv pentru propriul interes. Miile de oameni care strigă pe stradă nu știu că legile sunt făcute nu să instituie relații morale între oameni, ci să justifice acțiunile celor care fac aceste legi. Intelectualul care este Emil Constantinescu dă soluții ideale, care tocmai pentru că sunt ideale, sunt inaplicabile. Să dea Dumnezeu să mă înșel!

  

Paradoxul lui Emil

          Domnul preşedinte Emil Constantinescu a fost zilele trecute la Parchet pentru a face noi dezvăluiri şi pentru a formula noi acuzaţii în procesele care nu se mai declanşează ale mineriadelor din 1990 şi din 1999. A protestat în legătură cu ideea de a fi eliberat teroristul numărul unu al României - după credinţa sa! - Miron Cosma, a fost bălăcărit în stilul foarte personal de Corneliu Vadim Tudor, a dat câteva interviuri la televiziuni prin cablu şi gata. Şi cu declaraţiile lui, şi fără, ancheta şi procesul mineriadei din Piaţa Universităţii vor merge la fel ca-n cei cincisprezece ani care au trecut deja. Domnul preşedinte Emil Constantinescu dădea impresia unui om îndârjit, dar obosit, care de cincisprezece ani vorbeşte în zadar, deoarece la noi se moare cu dreptatea în mână, vorba ceea. Omul care a deschis celebrul balcon al Pieţii Universităţii, care a condus ca vicepreşedinte Alianţa Civică, apoi Convenţia Democratică din România, în sfârşit fostul preşedinte al României pare acum un Don Quijote, un general fără armată, unul dintre marii frustraţi pe care el însuşi îi condamna  când locuia la Cotroceni.  Degeaba încearcă să ne spună că a fost răstălmăcit, că de fapt oligarhia securisto-activistă nu l-a înfrânt decât în materie de comunicare. L-a înfrânt pe toate planurile! Cea mai bună dovadă este chiar faptul că marile crime postceauşiste, de la morţii din decembrie, la distrugerea economiei şi a finanţelor, la mineriade  sau marile hoţii sunt îngropate sub tone de dosare, inutile atâta timp cât nu duc la nici un rezultat concret. Este adevărat că în timpul guvernării Emil Constantinescu au fost băgaţi la puşcărie sute de infractori - lista o face cu scrupulozitate însuşi domnul preşedinte în cartea sa despre România - dar tot el spune cu amărăciune că cei mai mulţi au fost eliberaţi după anul 2000. Toate rămân tot cum au fost, vorba poetului. Cine-i de vină?

          Dacă în anii săi de glorie Emil Constantinescu îi făcea pe intelectualii care-l criticau pentru deciziile sale "frustraţi", acum el este marele frustrat. A rămas singur, mult mai singur decât era la Cotroceni, înconjurat de camarila universitară condusă de doamna Zoe Petre ca de un adevărat mareşal al curţii. Paradoxul guvernării Emil Constantinescu este de fapt paradoxul intelectualului care crede că face politică. Acum douăzeci de ani, la centenarul Liviu Rebreanu, vorbeam de "paradoxul lui Pahonţu", pentru care politica este o gorilă, dar nu poate acţiona decât cu ajutorul acestei gorile, oricât de mare repulsie ar avea faţă de ea. Personajul lui Liviu Rebreanu trăieşte drama pe care la alte dimensiuni o trăieşte Emil Constantinescu, de fapt toţi intelectualii din România: politica este detestabilă din toate punctele de vedere, dar este singura modalitate de a conduce ţara. Pentru intelectuali nenorocirea vine acum din "corectitudinea politică", acest concept vag pe care nu-l definesc, dar îl folosesc din plin hoţii. De la diversiunea potrivit căreia procesul comunismului însemna condamnarea a patru milioane de oameni, până la depolitizarea administraţiei, după ce în 1997 se striga ca din gură de şarpe că administraţia se "cederizează", pentru a fi păstraţi mereu aceiaşi oameni obedienţi oligarhiei, arma cea mai eficace a fostei nomenclaturi a fost chiar democraţia. Principiile democraţiei occidentale, aplicate "corect politic", au protejat şi protejează de fapt clasa socială superpusă formată în timpul regimului comunist. "Paradoxul lui Emil" constă tocmai în faptul că, fiind obligat să folosească împotriva duşmanilor democraţiei concepte şi mijloace ale democraţiei, în realitate i-a protejat. Tot mai multe voci se ridică împotriva limitelor principiilor democraţiei, chiar în occident. Discriminarea pozitivă a minorităţilor duce la un fel de teroare a minoritarilor asupra majoritarilor, cum se întâmplă cu drepturile homosexualilor, de exemplu. Campioni în aplicarea paradoxală a principiilor democraţiei sunt la noi intelectualii din "grupul pentru dialog social", de la revista"22", doamna Mungiu şi alţi membri ai unei false societăţi civile care apără "drepturile omului". Se ajunge la situaţia paradoxală în care se acordă o mai mare protecţie unui deţinut decât unui bolnav.

          "Paradoxul lui Emil" a dus la faptul că, în ciuda reformelor reale care abia din 1997 s-au făcut în România, guvernarea CDR este percepută ca fiind catastrofală. Aici are dreptate domnul preşedinte Emil Constantinescu, securitatea l-a învins în materie de comunicare, de imagine. Dar paradoxală a fost şi este poziţia sa cu privire la necesitatea de a se aplica legea în modul cel mai democratic. Va să zică vine la tine un miner cu bâta ridicată şi tu încerci să-i explici drepturile omului! "Paradoxul lui Emil" este paradoxul intelectualului în general, care răspunde violenţei instinctuale a bestiei cu floreta fină a argumentului "corect politic".

12 iunie 2006