OUL
DOGMATIC
„Vezi
Duhul Sfânt făcut sensibil?”
Ion
Barbu: „Oul dogmatic”
Nu
mi-am propus aici să comentez poemul lui Ion Barbu. De altfel, așa
cum voi spune mai încolo, comentariul nici nu este posibil, iar un
pseudo-comentariu, cum se face la școală, este
inutil. Dacă vreți, totuși, o glosare foarte inteligentă și
erudită pe marginea acestui poem, citiți excelentă monografie a
lui Theodor Codreanu (ed.
„Curtea veche”, 2011).
Ceea ce îmi propun eu aici
este însă ca prin analogii să găsesc în simbolurile barbiene
chiar o estetică a operei de artă (nu-i o tautologie!), să fac o
deosebire între „artistic” și „estetic” în opera de artă,
apoi să văd cum este
receptată opera de artă.
Oul
ca simbol al misterului facerii lumii este vechi. Vorbind
despre „Oul dogmatic”, Ion
Rotaru citează un poem din „Upanișade” intitulat chiar „Oul
cosmic”. În sculptura
sa „Începutul
lumii”, Brâncuși realizează un analogon al Cosmosului despre
care poetul
american Ezra Pound spunea: „…trebuie
să
reținem
faptul că
Brâncuși
avea să
realizeze forma pură,
liberă
de orice gravitație
terestră,
o formă
atât
de liberă
în
propria ei viață
ca aceea a geometriei analitice. Și
dovada că
a reușit
această
experiență
este că,
din orice parte l-ai privi, ovoidul pare
viu și gata să se ridice în spațiu.” Oul
este simbolul creației, deci și al creației artistice. Dați-mi
voie să văd în oul descris de Ion Barbu Opera
de artă, care este și ea o Lume: „...și
azi – întocma: Mărunte lumi păstrează dogma” spune Poetul.
Operele de artă sunt „mărunte lumi” față de lumea cea mare
creată de Dumnezeu, care însă o „păstrează”, așa
cum picăturile de rouă reflectă lumea din jur. Petre Țuțea
spunea: „Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în
muzică sau filosofie petece de transcendență.” (v. Petre Țuțea:
„321 de vorbe memorabile”, ed. Humanitas, 1993, p.35). Opera
de artă are un corp, o structură artistică, perceptibilă de către
cititor/ ascultător/ privitor prin simțuri, dar care „face
sensibilă” de fapt dimensiunea veșnică, nelimitată, infinită a
lumii finite. Contemplând Opera de artă/„oul”, Ion Barbu
exclamă: „Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?” Dimensiunea
transcendentă a lumii nu poate fi percepută de om, ea poate fi doar
intuită,
dar Opera de artă „face sensibil” universul veșnic al celor
nevăzute, despre
care mărturisim în Crez.
Toate
Operele de artă au această miraculoasă însușire? Nu, majoritatea
lor sunt tautologice, în sensul că sunt doar imagini mai mult sau
mai puțin reușite ale lumii în care trăim. Ion
Barbu face deosebire în poemul său între „oul viu la vârf
cu plod” și „oul sterp, ca de mâncare”. Dacă
admitem
că Opera de artă este un model al realității realizat după un
algoritm existent în conștientul și inconștientul creatorului,
atunci trebuie să admitem mai departe că acele elemente ale
algoritmului existente în conștient, care țin mai ales de tehnica
artistică, dau valoare
artistică
Operei,
iar cele care țin de inconștient dau Operei valoare
estetică.
Majoritatea operelor de artă sunt creații care transmit mesaje
extraestetice, mai ales psihologice, dar și de ordin istoric,
politic,
social, chiar comercial. Ele nu au nici o valoare estetică? Pot avea
atâta
timp cât
sunt perfecte din punct de vedere artistic. Tudor Vianu spunea că
perfecțiunea artistică, în măsura în care este o imagine a
perfecțiunii lumii, poate avea valoare estetică. Evident, e greu,
dacă nu imposibil, să atingă un artist perfecțiunea. Apoi,
un mare artist, obsedat de a găsi cuvântul ce exprimă adevărul,
adică transcendentul, chiar evită perfecțiunea formală, pentru ca
artisticul
să nu oculteze esteticul.
Nichita
Stănescu scrie, în „Lecția despre cub”:
„Se
ia o bucată de piatră
se
cioplește cu o daltă de sânge,
se
lustruiește cu ochiul lui Homer,
se
răzuiește cu raze
până
cubul iese perfect.
După
aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu
gura ta, cu gura altora
și
mai ales cu gura infantei.
După
aceea se ia un ciocan
și
brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți,
dar absolut toți zice-vor:
-
Ce cub perfect ar fi fost acesta
de
n-a fi avut un colț sfărâmat!”
Opera
de artă este inițial „o bucată de piatră”, ea este
perceptibilă prin simțuri, dar procesul de creație, inefabil,
presupune acțiuni cât se poate de concrete – se cioplește, se
lustruiește, se răzuiește – realizate însă cu instrumente care
sunt din altă lume: o daltă de sânge, ochiul lui Homer, niște
raze de nedescris. Când Opera este perfectă, deci când ajunge să
poată comunica „petecul
de transcendență” de care vorbea Petre Țuțea, ea poate fi
înțeleasă de autor și de câțiva inițiați, dar mai ales de
„infantă”, iar înțelegerea se face simpatetic, prin iubire:
„se sărută de nenumărate ori cubul”. Această perfecțiune
însă trebuie distrusă, ceilalți (criticii!) au nevoie de
imperfecțiune
pentru a avea ce comenta! Mesajul
estetic este translogic, el poate fi cel mai bine receptat de
„infantă”, genuin.
Și
Arghezi spune: „Fă-te la citit copil/.../ Eu cum vezi, încet,
încet/ M-am făcut analfabet”. Acest
mesaj nu poate fi decodat
prin comentarii, G. Călinescu spunea că cel mai bun comentariu al
unei poezii este citarea ei integrală. Poetul folosește cuvintele
din disperare, cuvintele nu comunică în poezie sensul lor de
dicționar, ci un alt sens, perceptibil la nivel sintactic. Se
obține astfel miracolul poeziei, care prin imagini sensibile
dezvăluie
lumea celor nevăzute. Creatorul dilată lumea până la
transparență, pentru a vedea ce este dincolo. Lumina lui nu sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, ci sporește
a lumii taină (L.
Blaga).
Opera de artă nu explică logic lumea, ea este un analogon al ei,
precum „oul dogmatic”. Iată de ce ea nu poate și nu trebuie
înțeleasă logic,
discursiv. Doar credința, receptarea simpatetică, translogică ne
poate introduce în universul mirific al Operei. Eminescu spunea:
„...credința zugrăvește icoanele-n biserici”, iar Arghezi îl
sfătuiește pe cititor să așeze „cu
credință căpătâi”
Opera, deci să o considere valoare fundamentală. Opera de artă
este, ca și dogma, indiscutabilă. Ea nu poate fi „mâncată”,
precum oul roșu de Paște, trebuie „lăsată în pacea întâia a
ei”; poate fi doar contemplată „cu credință”. Iată
de ce, așa cum spuneam la începutul acestor rânduri, comentariul,
sau chiar - horribile
dictu
– analiza,
este
o întreprindere inutilă, pentru că este imposibilă. Să ne
înțelegem, vorbesc de „Oul viu, la vârf cu plod”, de operele
care îl fac sensibil pe Sfântul Duh! Aceste opere sunt puține și
ele sunt receptate, atunci când sunt înțelese, cu
bucurie.
Marea
majoritate a operelor de artă sunt structuri artistice uneori
deosebit de complexe, care transmit mesaje extraestetice, mai ales de
ordin psihologic, dar și istoric, social etc. Ion Barbu zice: ”E
dat acestui trist norod/ Și oul sterp, ca de mâncare”. În
interpretarea pe care o propun aici, „oul sterp” este opera care
nu are dimensiune estetică, deci nu descrie „petece de
transcendență”. Ea nu produce bucuria
spirituală (duhovnicească)
pe care o produce „oul
dogmatic”, dar trebuie să admitem că asemenea opere sunt mult
apreciate de „acest trist norod”, de miile de cititori/
privitori/
ascultători care găsesc în ele plăcerea
de a simți. Un
sunet care încântă auzul, o imagine care fascinează privirea, un
text care ne poartă închipuirea în lumi splendide sunt create de
artiștii
stăpâni pe tehnici artistice de mare rafinament și dotați cu un
talent indiscutabil. Uneori, o risipă de talent și de tehnică
artistică este de văzut și într-o reclamă comercială.
Criticii
erudiți și buni cunoscători ai subtilităților artei pot comenta
Opera din acest punct de vedere. Am
văzut la un concert într-o lojă un critic urmărind foarte
concentrat partitura, cu evidentă plăcere. Am spus „plăcere”,
nu
„bucurie”. Probabil era satisfăcut de acuratețea cu care
dirijorul citea partitura, sau poate de originalitatea interpretării,
de felul cum răspund instrumentiștii la magia baghetei, dar nu a
trăit un minut bucuria
cu care asculta concertul,
rezemată de arlechin, cu
ochii închiși,
o plasatoare
„analfabetă” din punct de vedere muzical. Sigur că o inițiere
în arte este necesară și în școală elevii ar trebui să învețe
nu doar literatură, ci și muzică, și arte plastice, și
arhitectură. Fiecare artă are limbajul ei și pentru a putea să
ajungi la mesajul psihologic, istoric, politic etc., dar mai ales să
descoperi eventuale „petece de transcendență” trebuie să
cunoști acest limbaj. Este
necesară o cultură artistică, alături de o sensibilitate
artistică înnăscută. Cineva are „ureche muzicală”, altcineva
are capacitatea de a distinge mii de nuanțe ale culorilor,
sensibilitatea artistică ne face să preferăm diferite genuri ale
artei, dar ea nu este suficientă. E necesară cultivarea ei, trebuie
cunoscute mijloacele specifice fiecărei arte prin care Artistul
creează
Opera
ca model al Lumii. Folclorul,
de exemplu, folosește ghicitorile pentru a educa nu doar capacitatea
de a înțelege limbajul figurat, ci și capacitatea de a
gândi analogic,
foarte
importantă atunci când receptăm Opera ca model al realității.
Din păcate școala a renunțat la ghicitori, autorii de manuale nu
văd valoarea lor formativă, de
fapt nici nu știu dacă se mai gândește cineva la faptul că
viitorul „consumator” de artă trebuie format. Dar
un text literar trebuie citit „literal și în toate sensurile”,
cititorul trebuie să aibă cunoștințele
necesare,
dar și talent, asemenea autorului!
„E
dat acestui trist norod
Și oul sterp, ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod
Făcut e să-l privim la soare.”
Așadar
„arta de consum”, care este „ca de mâncare”, e destinată
celor care nu pot să se bucure: „acestui trist norod”.
„Consumatorii de artă” sunt numeroși, ei trăiesc plăcerea de
a recepta opera senzorial, iar imaginea lumii pe care o percep este
lipsită de transcendent. „Dar
viul ou, la vârf cu plod”, cel care face „Duhul Sfânt
sensibil”, „Făcut e să-l privim la soare”, deci să-l
contemplăm lăsându-l „în pacea întâie-a lui”. Bucuria
spirituală (duhovnicească)
a contemplării
este astfel diferită de plăcerea
tristă a consumului.
Prima ne revelează dimensiunea eternă, infinită a lumii lui
Dumnezeu, cea de a doua ne descrie
lumea contingentă în care trăim. Prima este dată de dimensiunea
estetică
a Operei, cea de a doua de dimensiunea
artistică.
A
vrut Ion Barbu să spună în acest poem cele de mai sus? Iată o
întrebare inutilă, deoarece aici tocmai asta am încercat, să
realizez o interpretare analogică
independentă de intenția autorului.
„Acest
ou - simbol ți-l aduc,
Om
șters, uituc.”
Deci
poetul nu ne propune un discurs, ci un simbol, pe care eu am încercat
să-l folosesc pentru a aprofunda
ontologia Operei de artă. Iată definiția simbolului din DEX:
„Semn,
obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional
sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă,
o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.”
Sigur că da, gândirea
analogică,
nu cea deductivă
poate lumina, măcar cât o imagine pe suprafața lustruită a unui
bloc de marmură neagră, misterul Operei
de artă.
Ioan
NEACȘU
Bacău,
1 dec. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu